Vă fac o mărturisire: îmi place foarte, foarte, foarte, foarte mult să discut cu tineri. Și îmi place dintr-un motiv cam egoist, recunosc: mă energizează teribil întâlnirea cu entuziasmul lor. De fiecare dată fur la greu energie de la ei. De fiecare dată plec de la întâlnire cu mai mult ”combustibil” pentru ce am de făcut. De fiecare dată zâmbesc nostalgic și mă gândesc la cum eram eu când aveam vârsta lor. Și mă mai gândesc la un lucru: Doamne, ce oportunități au tinerii din ziua de azi… Tot ce trebuie să facă este să sesizeze aceste oportunități și să meargă pe drumul deschis de ele.

În ultimul an, am discutat cu zeci de tineri. Fie studenți, fie absolvenți în căutarea unui loc de muncă (hai să îi zicem mai generic: a unui rost în viață), fie interni în diverse programe pe la diverse companii. Și, printre concluziile pe care le-am notat la aceste întâlniri, una dintre ele este o constantă, care ne cam pune pe gânduri: diferența dintre pregătirea teoretică din facultate și realitatea în câmpul muncii, ca să zic așa.

Dintre toate categoriile de tineri cu care m-am întâlnit, cei mai câștigați mi s-au părut internii. Și zic câștigați pentru că 1. mi s-au părut cumva mai maturi (a intra ”în pâine” are efectul ăsta, te aduce urgent cu picioarele pe pământ) 2. mi s-au părut mai realiști (în sensul că doar după începerea programului de internship și-au dat seama ce și mai ales cât din ce au învățat în școală îi ajută cu adevărat) 3. mi s-au părut mai entuziaști (deși, cum îmi spuneau chiar ei, în primele zile de internship, când au înțeles că este cu totul altceva decât s-au pregătit ei, au fost un pic debusolați).

Vă dau ca exemplu gașca de tineri interni din cadrul programului de internship de la sediul central Rompetrol, cu care m-am întâlnit zilele trecute. Și care au ”bifat” în ochii mei cele trei trăsături despre care v-am spus mai sus. Și le-au bifat cu brio. Cu o mică mențiune pe partea de realism: unii dintre ei au fost de-a dreptul supra-realiști :)) În sensul că, deși doar după câteva săptămâni de inteernship, au ”scanat” atât de bine situație de jur că ziceai că sunt de ani de zile în companie. Iar asta mi se pare una din cele mai tari chestii care ți se pot întâmpla, ca tânăr, într-un astfel de program: să deschizi ochii și să înțelegi nu doar ce ți se întâmplă, ci – mult mai important! – ce ți s-ar putea întâmpla.

În discuția cu ei, am pus o întrebare care – am văzut clar – i-a surprins: ”Dacă rămâneți în companie după terminarea internshipului, în câți ani vă vedeți șefi de departament?”. I-o fi surprins pe ei întrebarea, dar pe mine m-au surprins răspunsurile: media de ani prognozată de ei până să ajungă șefi de departament a fost de 6-7 ani. Că tot vorbeam despre realism și despre înțelegerea contextului din cadrul unei companii și despre rolul tău, ca începător în lumea asta :)

I-am întrebat care sunt diferențele majore dintre ce credeau ei că o să fie (cu accent pe ce au învățat în facultate) și ce au găsit în munca efectivă în companie. Aș sintetiza în trei sintagme ce mi-au spus: cifre, responsabilitate, deadlineuri. Excelent, zic, excelent! Cât de bine au înțeles acești tineri diferența dintre teorie și practică…

”Cifrele fac totul”, a dat un verdict categoric una dintre tinere. Iar ceilalți aprobau dând din cap, cu un fel de seriozitate matură, care – recunosc – m-a surprins un pic. ”Eu când am făcut primele tranzacții, am fost extraordinar de mândru când am văzut ce cifre mari am făcut. Dar, de fapt, apoi am înțeles că sunt foarte mici”, ne spune un tânăr, spre amuzamentul aprobator al celorlalți.

”A fost foarte greu când am primit primul task, pentru că am simțit o mare, mare responsabilitate” – cam acesta este feelingul general. Un tânăr pus să muncească cot la cot cu ”veteranii” și să împartă cu ei responsabilitatea lucrului bine făcut. Ce lecție mai bună despre ce înseamnă munca poate să existe?

”Deadlineurile schimbă totul”, au zis mai mulți. Pentru că nu este doar o dată în calendar până la care trebui să faci un task. Ci este un termen care conține cifrele (din nou cifrele… ), care înseamnă că trebuie să îl atingi pentru că altfel ții echipa în loc (responsabilitatea față de ceilalți…) și pentru că trebuie să îți dovedești ție și celorlalți că poți face asta.

Nu cred că a existat cineva din acea sală care să nu zică ceva despre atmosfera foarte faină în care lucrează. Și nici măcar nu i-am întrebat despre așa ceva :)) Dar să ne punem un pic în pielea unui tânăr, care vine într-o companie foarte mare, cu emoții, cu așteptări să vadă numai ”scorțoșenii” și, de fapt, găsește niște colegi foarte deschiși, amuzanți, totul într-o atmosferă la care nu se așteptau. Așa ar trebui să interpretăm, cumva, dorința lor de a-mi spune despre cât de bine se simt acolo :)

Așa, ca exemplu de cum se adaptează un intern la atmosfera din companie, una din tinere mi-a spus că ea a dat porecle colegelor: Big Mama, Sweet Mama, Curly Mama, Responsible Mama. De ce ”mama”? ”Pentru că așa se comportă cu mine, ca niște mame”, a răspuns :)

Ca o punere în context, la nivelul întregii companii Rompetrol, în fiecare an sunt deschise 141 de poziții de interni. Poate vă aduceți aminte de materialul foarte fain pe care l-am făcut cu internii de pe platforma Petromidia (vă recomand să îl citiți, o să vă energizeze un pic!). Câteva sute de cereri au fost depuse pentru programul de internship de la sediul central Rompetrol (care durează 13 săptămâni), dar doar 20 selectați au fost selectați. Repartizarea tinerilor pe căprării (departamente, v-ați prins :D) se face în funcție de interesul arătat de ei și de evaluarea făcută de specialiștii companiei în cadrul interviului.

Ca să vă faceți o idee cât de importante sunt acest program (și pentru tineri, dar și pentru companiei) și câtă energie se investește în el, din 2002, de când a început, peste 1.000 de tineri au luat parte în ceea ce eu aș numi testul realității pentru fiecare dintre studenți, care în facultate învață în teorie ceea ce ar trebui să facă în practică (și o zic elegant, mă înțelegeți…).

În iunie vin două săptămâni de mega-emoții pentru internii din programul de la sediul central Rompetrol: încep interviurile de angajare. Când, pe baza activității din cadrul programului de internship și în baza evaluării colegilor, primesc verdictul dacă rămân în Rompetrol sau dacă trebuie să își caute alt rost în viață. Nici nu vă puteți închipui cât de mult le țin pumnii și cât de mult le doresc să reușească să prindă jobul pe care și-l doresc!

Andreea Ioana, Raluca, Robert, Bogdan, Daria, Ioana Cristina, Elia, Iulia Alexandra, Sofia, Laura, Alina Maria, Cristina Andreea, Elena Irina, Diana Ioana, Adriana, Claudiu, Raluca, Sabina Cristiana, Andreea Elena, vă urez mult succes și vă mulțumesc pentru minutele acelea în care mi-ați dat entuziasm și energie pentru că sunteți tineri, frumoși și, una peste alta, niște minunați :)

PS Să știți că veștile sunt bune pentru voi: pe partea de istoric, anual peste 50% din studenții care au venit în progranul de internship rămân în cadrul Rompetrol. O rată de conversie beton, dacă îmi permiteți expresia oareșcum din alt context, din care vă doresc masiv să faceți parte :D