Reservoir Cats, trei puncte tari și trei puncte slabe

Am fost la Reservoir Cats când a avut loc premiera mondială a piesei. Acilea, la noi, în București, ce ați crezut? :D Căci, din pricini care nu mă interesează atâta vreme cât s-a întâmplat isprava, regizorul Ricard Reguant a decis că la noi trebuie să aibă loc prima reprezentației a unei piese inspirată din universul șui (ca să nu îi zic altfel…) al lui Tarantino.

Adevărul este că fix faza cu Tarantino m-a atras. Lasă că îmi place ce face omul ăsta (cui nu îi place violența caraghioasă, cum ar veni, din filmele lui?), dar chiar eram curios cum poți să transpui feelingul de pe peliculă într-o piesă de teatru. Altfel spus – ia luați de aici intrare în atmosferă! – am vrut să simt senzația de ”I dare you, I double-dare you!” live and acoustic.

Ei bine, nu am simțit-o. Și nu o zic ca un reproș, ci ca o constatare realistă. Pentru că ar fi trebuit să fiu de un optimism teribil, iar execuția teatrală să fie dumnezeiscă (adică, gen, imposibil de atins cu mijloace lumești), ca tarantinoeala specifică să poată fi transpusă pe o scenă de teatru.

Așa că, dacă o să mergeți la Reservoir Cats (următorul spectacol pe 4 aprilie) cu gândul că o să vedeți un fel de ”Pulp Fiction” pe scenă, în fața voastră, luați-vă gândul de la așa ceva. Dar mergeți să vedeți piesa. Pentru că…

Punctele tari ale piesei Reservoir Cats

Curajul abordării. Revin la Tarantino: să te apuci să construiești ceva plecând de la nebuniile lui Quentin și să joci asta într-o piesă de teatru, ei bine, asta merită puncte bonus. Pentru că, deși am zis că nu am resimțit cu adevărat universul tarantinoean (uai, ce cuvânt urât…) în piesă, ce se întâmplă pe scenă te trimite, în multe rânduri, la niște feelinguri din zona respectivă. Iar asta nu este puțin lucru, chiar deloc!

Ada Galeș. Mi-a plăcut mult. Deși, cumva, așa firavă și pafaristă (despre rol vorbesc, măh!), parcă nu avea nici o legătură cu violența . Numai că, de fapt, cum a jucat Ada a potențat nebunia care se întâmpla în jurul ei, făcând-o astfel mai credibilă. Bref, mi-a plăcut cel mai mult de ea. Și mi-a plăcut în halul, dacă vreți, în care sunt atras să mă duc să o mai văd în alte piese.

Scenariul. Bine gândit, bine construit, cu un reveal mișto pe final. Cu o observație pe minus, o vedeți mai jos la puncte slabe. Dar, dincolo de aceste mici neajunsuri, să le zic așa, este un scenariu care te ține lipit de ecran (vedeți, tot în siajul lui Tarantino stau!) și cre te face să vrei să vezi ce mai urmează și, mai ales, cum se termină, desigur. Căci simți că ceva nu ”pușcă” în ce fac fetele alea acolo, dar nu te prinzi până la final. Când, mă rog, te prinzi că ți se spune, nu că ai fi tu atât de intuitiv :))

Punctele slabe ale piesei Reservoir Cats

Jocul inegal al actrițelor. Nu știu dacă e de la mine asta sau poate că am avut eu un moment de rătăcire sau ceva, dar mie așa mi s-a părut. Adică, așa ca de la peluză spus, jumătate dintre ele mi s-au părut din ”filmul” ăsta, jumătate nu. Dar, atenție!, asta nu înseamnă deloc, dar chiar deloc că nu sunt actrițe bune, dimpotrivă. Doar că pe mine nu m-a prins jocul lor. Atât. Chestiune punctuală, de context. Atât.

Jiglerul un pic înfundat la flowul piesei. Dacă există printre cei care îmi fac onoarea să mă citească tineri care nu știu ce este ăla jigler, vă zic pe scurt: o piesă de la mașina Dacia, care se tot înfunda și făcea să meargă motorul din 2 în 2 :)) Așa mi s-a părut, pe alocuri, desfășurarea piesei, adică a avut niște momente mai ”înfundate”. Partea faină, însă, a fost că actrițele au reușit să ”sufle” relativ repede în acest jigler și ritmul s-a reluat destul de bine. Oricum, având în vedere că ce am văzut eu a fost prima reprezentație…

Traducerea. Cum ziceam, textul este bun. Doar că, în anumite momente, parcă m-a zgâriat pe urechi niște traduceri furculition, gen ”dacă mai spui o dată nenprocitul ăsta de cuvânt” (cum ar veni ”fucking word”). Nu se pupau de nici o culoare cu ce se întâmpla pe scenă și cu ce, cred eu, ar fi trebuit să zică personajele. Așa că un pic de luat la pilă a textului cred că ar aduce mai multă ancorare în sinergia românească a prezentului, pardon my French :D

Acestea fiind spuse, vă invit, again, să mergeți să vedeți piesa. Pe 4 aprilie, la Cinema Pro. Ca să puteți să îmi spuneți că, măcar în ceea ce privește, coerența piesei, nu am avut dreptate. Oricum, asta vă pot spune de pe acuma chiar eu. Sunt absolut sigur că, la acest capitol, o să fie diferențe enorme față de primul spectacol, pe care, cu onor, l-am văzut :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *