Dacă vă întrebați de ce am dat titlul de mai sus, plecând de la sloganul unei campanii făcută de o bancă, răspunsul este unul simplu: așa mi-a venit. Adică – și aici deja intrăm în subiectul acestui articol; observați ce lejer am făcut legătura :D – am lăsat partea dreaptă a creierului să zburde lejer și să iasă cu titlul ăsta, în timp ce partea stângă s-a scărpinat la neuroni pe sistem ”WTF!”, dar a lăsat-o așa. Pentru că, așa cum este și ideea centrală a cărții lui Daniel H. Pink ”O minte cu totul nouă” (Curtea Veche, 2015), ca să fie bine să nu fie rău în lumea asta în care trăim cele două părți ale creierului trebuie să lucreze împreună.
Probabil că știți deja teoria cu partea stângă a creierului este aia rațională, în vreme ce partea dreaptă este aia mai artistică. Simplific, desigur, dar ați înțeles ideea (chiar dacă nu erați familiarizați cu teoria, trag nădejde…). Autorul sus-numitei cărți face o pledoarie mai mult înspre a lăsa mai liberă partea dreaptă a creierului, cumva l-am putea acuza de dreptism. Dar ar fi nedrept (permiteți-mi jocul de cuvinte :D).
Pentru că, pus în perspectivă, Daniel H. Pink pare că trage înspre dreapta numai pentru că ne-am obișnuit prea mult să vedem totul în viața noastră cu partea stângă, aia rațională. Și, din păcate, astfel am distrus mult din poezia, dacă vreți, care există în jurul nostru și de care am putea să ne bucurăm doar dacă am face simplul efort (din nou, așa mi-a venit expresia) să lăsăm partea dreaptă a creierului să zburde mai mult.
Nu o să vă spun multe despre ideile pe care le țese autorul în ”O minte cu totul nouă”, căci chiar merită măcar să o răsfoiți, dacă nu cumva să o citiți și, la intervale cum vă vine, să o recitiți. O să vă spun doar că premisa de la care pleacă este că trăim într-o epocă a abundenței și a automatizării, în care omul, ca ființă, are multe din treptele inferioare ale piramidei lui Maslow bifate (dați un google dacă nu știți ce este asta, nu insist), așa că începe încet, încet să își pună întrebări despre sensul vieții sale (pe scurt spus).
Plecând de aici, autorul contruiește o poveste frumoasă, cu niște argumente pe care nu ești obligat să le înghiți pe nemestecate (ba chiar au contraire, aș zice), dar care – așa cum mi s-a întâmplat și mie – te pun pe gânduri.
Spre exemplu, am aflat despre faza cu labirintul, ca tehnică de relaxare, meditație, de întâlnire cu tine însuți, în esență. Știați că există o întreagă rețea mondială (mă rog, poate este mult spus…) de labirinturi? Și că au început și spitalele (din SUA, desigur) să construiască așa ceva pentru că și-au demonstrat valoarea terapeutică? La noi în țară am găsit doar un astfel de labirint, în Martinis, județul Harghita.
Bun, eu cam atât am avut a vă spune despre această carte. Dacă v-a trezit atenția, cumpărați-o. Eu chiar v-o recomand.