Ajungem la Școala 307 din București (pe undeva pe lângă Obor) în pauza de la oa 12. Hărmălaie multă, alergături, râsete, părinți care își strigau odraslele. Întrebăm omul de la pază cum să ajungem în cancelarie și ne îndreptăm spre intrarea profesorilor, lăsând hărmălaia în urmă.

Ne întâlnim cu doamna profesoară de educație civică și cu voluntarul Junior Achievement, după care ne îndreptăm spre sala de clasă. Urma să asist la un curs de educație financiară din cadrul programului ”Schimbăm vieți” (Life Changer), inițiat de Matrepolitan Life.

Intram în sală. Copiii – nu s-a schimbat nimic din punctul ăsta de vedere de acum 30 de ani, când eram de vârsta lor! – se ridică în picioare și ne întâmpină cu un lung ”buuuuunăăăăă ziiiiuuuuaaaaaa”. Doamna profesor face introducerea, ne prezentăm, după care Maria, voluntarul Junior Achievement începe lecția.

Nu durează nici 10 minute și eu rămân cu gura căscată. Pentru că mă uitam la niște copii de clasa a VI-a cum răspundeau la întrebările Mariei despre asigurări cu o lejeritate și cu o cunoaștere a domeniului care m-au lăsat praf. ”Ce tipuri de asigurări știți?”, întreabă Maria. Și începe festivalul: pentru mașină, pentru casă, pentru proprietate, pentru studi, pentru sănătate și – favorita mea clar! – pentru… malpraxis.

Mă uitam uluit. Și, cum stăteam și eu într-o bancă (mai strâmtorat, mă înțelegeți, era banca mică, nu sunt eu chiar așa mare :D), am redevenit parcă elev și m-a întors pe vremea când eram și eu de vârsta lor. Și am făcut, în gând, o comparație între ce știam eu atunci despre zona asta financiară și ce vedeam că știu acești copii. Și m-a apucat o nițică rușinică…

La un moment dat, în timpul unui exercițiu practic (se dădeau niște situații și copiii trebuiau să spună ce tip de asigurare se potrivește situației respective), am auzit în gura unui copil de 12 ani soluția asta: asigurare de protecție pentru incapacitatea de plată. La 12 ani să știi așa ceva… La 12 ani să înțelegi că, uneori, în viață poți să te lovești de așa ceva… Extraordinar!

Unul dintre băieți (genul șeful găștii de băieți) a ținut-o tot într-o miștocăreală de când am intrat în clasă până ce am salutat de plecare. Știu că multă lume ar considera atitudinea lui drept tupeu, ba chiar nesimțire. Eu unul nu, dimpotriva. Pentru că mie mi se pare că atitudinea lui spune altceva, faptul că generația asta este mult mai dezghețată decât am fost noi, generațiile de dinainte. Și că ceea ce unii consideră tupeu eu numesc apetență pentru risc. Pentru a îndrăzni. Pentru a ieși din ceea ce se numește îndeobște zonă de confort. Iar asta este o abilitate colosală cu care copiii să plece la drum înspre dezvoltarea lor ac adulți.

Sistemul nostru de învățământ toarnă informații în capul elevilor. Nu că ar fi un lucru rău ăsta, desigur. Este, dacă vreți, o condiție necesară, dar nu suficientă pentru ca cei mici să se poată dezvolta corespunzător. Căci pe lângă informațiile teoretice pe care le primesc (și pe care, de altfel, oricum le pot găsi foarte lejer acum pe net), școala ar trebui să le predea niște abilități de a înțelege lumea din jurul lor, la modul practic, aplicat, nu livresc.

Altfel spus, este foarte bine că elevii învață ce sunt corpii tigroizi sau că știu Luceafărul pe de rost, dar cât de bine ar fi să iasă din școală având cât de cât habar de ce înseamnă un buget de familie, despre cum circulă banii (cardul ăla de pe care scoate tata bani trebuie alimentat cumva, nu ies banii ca ghioceii primăvara), despre cum te poate proteja și ajuta o asigurare. Ca să ne rezumăm doar la zona financiară la nivel basic, care ne interesează în acest context.

De aceea, salut cu mare drag inițiative precum ”Schimbăm vieți”. Pentru că astfel de inițiative sunt cele care oferă elevilor acele abilități necesare, care vin ca o completare la partea teoretică pe care o furnizează școala.

Împletirea celor două ”oferte” educaționale – cred cu tărie asta! – este rețeta prin care elevii pot ieși de pe băncile școlii mult mai bine pregătiți pentru viață, mult mai bine pregătiți pentru a deveni cetățenii implicați și activi de care România noastră, a tuturor, are mare, mare nevoie.

Respect!