La evenimentul Social Media for Parents, colega Ana-Maria Mitruș a deschis discuția despre codul deontologic pentru bloggeri. Mă rog, a redeschis discuția, ca să fiu exact. Pentru că acest subiect revine cu o ciclicitate relativ lejeră pe agenda celor care, cel puțin teoretic, sunt interesați de această chestiune.

Vă zic din start părerea mea despre codul deontologic pentru bloggeri: nu cred că există șanse ca așa ceva să apară, cel puțin nu în viitorul apropiat, dar faptul în sine că discutăm despre așa ceva este un mare câștig.

Ne ajută codul deontologic pentru bloggeri dacă nu îl respectăm?

De ce întreb asta? Pentru că un cod deontologic pe care să nu îl respecte nimeni nu ajută la nimic, desigur. Adică să dai un set de recomandări (căci altceva nu poate fi un astfel de cod, doar recomandări) doar pentru că așa crede lumea că ar trebui să se întâmple și doar ca să răspundă anumitor temeri, frustrări, pe alocuri invidii (din partea unora pentru care bloggingul reprezintă, după caz, o amenințare, o enervare sau chiar generator de ură) nu ajută la nimic la fix nimic. Ce ajută mult mai mult este să discutăm despre aceste posibile recomandări și să înțelegem fiecare blogger în parte ce este de înțeles. Cine vrea și cine poate să înțeleagă, firește.

Ca să fie lucrurile clare, din perspectiva unui posibil cod deontologic, există fix două categorii de bloggeri: cei care nu au nevoie de nici un cod ca să îi respecte prevederile (un oareșce paradox, la prima vedere, dar stați o lecuță să analizați), pentru că ei oricum funcționează pe aceste principii și cei cărora nici o lege venită din ceruri nu le-ar duce cuvenita luminare întru bune practici, cum ar veni, pentru care bloggingul înseamnă ”așa vrea mușchiul meu”, indiferent de câte reguli morale, de bun simț sau, pe alocuri, litere de lege încalcă.

Discuția despre codul deontologic pentru bloggeri este benefică doar pentru prima categorie, în care, cum ziceam, sunt cei care sunt interesați de acest aspect, care aplică deja principiile care ar putea sta la baza unui asemenea cod. Ceilalți, apă de ploaie.

Codul deontologic pentru bloggeri ”pentru că au și jurnaliștii”

Ca să punem lucrurile în perspectivă, există multe voci care cer acest cod deontologic pe principiul că ”uite, jurnaliști au un astfel de cod!”. Cu toată tristețea de care aroganța mea funciară este în stare, recomand celor care scot la înaintare această motivație să o lase așa cum a căzut. Nu de alta, dar fac mai mult rău cauzei. Pentru că a raporta bloggingul la ceea ce mai înseamnă astăzi presa și să ceri bloggerilor niște reguli de conduită 2.0 pornind de la ceea ce ar tebui să respecte jurnaliști, dar ce nu respectă aproape niciodată este din start ceva combinație pe genul ”fă ce zice popa, nu ce face el”. Principiu de gândire care în 2016 este de o desuetudine de-a dreptul amuzantă. Ca să nu îi zic mai rău.

Adică, pe sistemul ăsta de gândire, hai să ne facem și noi, bloggerii, un cod deontologic a cărui singură menire este să existe ca să nu îl respectăm? Să zicem noi la Articolul 2, litera B că trebuie să plouă toamna și după aia să nu plouăm deloc? Păi ce rost ar avea, vă întreb? Din punctul ăsta de vedere, al comparației bloggeri/jurnaliști, pentru mine discuția este închisă. Definitiv.

Argumentul meu pentru codul deontologic al bloggerilor

Argumentul principal – după mintea mea, atâta câtă este – pentru apariția unui asemenea cod deontologic pentru bloggeri este următorul: respectul față de tine ca blogger și față de cei care îți fac onoarea să te citească. Este singurul argument valabil pe care eu, în nimicnicia mea, îl văd. Restul sunt doar chestiuni care nu mă coafează decisiv și care nu mă incită la discuție.

Doar că, vedeți voi, o asemenea atitudine de dublu respect, dacă vreți, nu trebuie să fie neapărat reglementată printr-un cod. Pentru că bloggerul este un micro-sistem în sine. Care funcționează după regulile pe care el, ca demiurg (ah, de când îmi doream să folosesc acest cuvând…) al micro-sistemului propriu le setează cum crede el de cuviință. Și trăiește, are succes sau, după caz, moare în funcție de cât de bune sunt regulile pe care le-a setat și, foarte important, în funcție de cât de bine le respectă. Intervenția reglementatoare externă nu cred că are mare impact asupra unor micro-sisteme puternice, asupra unor bloggeri care au deja comunități puternice în jurul lor și care – ca să o zic simplificat – se bucură de succes.

Relația dintre blogger și cititor este, practic, un contract nescris. Care, în micro-sistemul bloggerului, funcționează mai bine decât orice cod. Acest contract nescris este ”constituția” micro-sistemului bloggerului. Și este asumat atât de blogger, cât și de cititori. Și, din momentul în care cititorii ”semnează” acest contract, el funcționează ca o lege. Care lege, atâta vreme cât este respectată, aduce beneficii reciproce celor două părți, bloggerului și cititorilor. Abia când se încală (de regulă de căre blogger) acest contract nescris avem de-a face cu niște perturbări ale micro-sistemului, dar ăsta este un alt subiect, nu insistăm acum.

Una din deosebirile fundamentale între un blogger și un jurnalist este că bloggerul nu are unde să se ascundă dacă o dă de gard, ca să o zic direct. Nu are cum să se ascundă în spatele instituției, nu are șefi care să o dea cotită, nu are colegi care să preia o parte din presiune, cum ar veni. Bloggerul, #dacăe, și-o fură solo solist. Este, dacă vreți, un principiu fundamental de funcționare a micro-sistemului despre care v-am spus mai sus. Din această perspectivă, a auto-reglementării acestui micro-sistem, intervenție exterioară nu produce efecte masive. Altfel spus, un cod deontologic ar avea fix aceleași efecte pentru blogger cam cum are discuția despre principiile care să stea la baza unui astfel de cod.

Bun, atunci vine întrebarea firească, dacă tot ar fi același lucru codul și discuția despre el, de ce să nu adoptăm acest cod? Răspunsul vine la fel de firesc: pentru că nu am nevoie de Biblie ca să mă rog la Dumnezeu. Pentru că nu am nevoie de pagina 145 din cartea sfântă ca să știu că nu e bine să fur. Știu asta și fără să îmi citezi din ceaslov. Nu mă ajută să îmi înfingi documentul în ochi, dar mă ajută să discutăm #caoamenii despre așa ceva. Și, ca un argument care ține doar la păcătoși ca mine, atunci când mă iei cu Biblia în loc să îmi spui că nu e bine să fur, mă enervez și, pe spirit de frondă, te bag în psaltirea mă-tii.

Codul deontologic pentru bloggeri, zic unii, ar reprezenta un fel de manifesto al blogosferei românești cum că este o breaslă, care a evoluat și care nuș ce și pe dincolo. Pe mine mă lasă rece un astfel de argument. Pentru că 1. nu cred că blogosfera este sau că poate să devină o breaslă în sensul clasic al cuvântului 2. efortul de a ”formaliza” blogosfera este echivalentul efortului de a-l determina pe Chipciu să moară pe teren atunci când joacă în tricoul naționalei, adică multă muncă pentru un rezultat în care nu crede nimeni.

Totuși, pentru că ziceam că nu cred în codul deontologic pentru bloggeri, dar cred foarte tare că ne ajută mult să discutăm despre eventualele principii pe care să le conțină codul deontologic pentru bloggeri, zic și eu cam ce teme (ca să le spun așa) cred că ar merita discutate în acest context (nu sunt puse într-o ordine a importanței, toate sunt importante).

Furtul de conținut

Că vorbim despre text, că vorbim despre fotografii, că vorbim despre filme, tot un drac. Furt de conținut îi zice. Și discuția despre asta ar trebui să fie. Cu nuanțe gen citarea sursei, ”m-am inspirat de la”, dacă să ceri acordul omului să îi folosești fotografia, să zicem, sa o bagi pe aia ”dar i-am dat link și am zis că e a lui, ce vrea mai mult!?”.

Acuzele fără dovezi

Dacă până acum, ca bloggeri, nu ați înțeles teribila putere a cuvântului, mai băgați o fisă. Puteți face extraordinar de mult rău, așa cum puteți face foarte mult bine. Cu cuvintele. Iar răul pe care îl faceți când acuzați pe cineva de ceva fără să aveți dovezi și fără să argumentați de ce ziceți ce ziceți, ei bine, asta este una din cele mai nașpa chestiuni pe care eu le văd în blogosferă și care mă întristează profund…

Limbajul

Mă știți doar, sunt cam slobod la gură. Adică nu sunt o mironosiță care să leșine la cuvinte mai dure. Dar, totuși, nu le folosesc pe scară industrială. Și nu îmi fac un stil din asta. Și chiar nu cred că este ok să îți construiești un brand sau un stil doar pe un limbaj dur și ca de la peluză. Părerea mea, desigur.

Moderarea comentariilor

O chestiune cotoibilă (apropo de ce ziceam mai sus). Pentru că este foarte greu să stabilești limita la care cataloghezi un comentariu ca idiot și îl ștergi sau nu îl aprobi. Dar tocmai de aceea discuția ne ajută ca să încercăm să înțelegem cam pe unde să plasăm această limită, în funcție de principiile noastre de funcționare, pe care le-am setat, ca bloggeri, în micro-sistemul nostru. Disucția este amplă aici, căci pentru unii un comentariu care zice ”mi se pare nașpa ce ai scris!” este catalogat hateristic și șters în timp ce alții nu au nici o problemă să fie înjurați în comentarii și să se ”joace” cei care înjură. Dar, încă o dată, tocmai de aceea o discuție serioasă, cu argumente, cred că ne-ar ajuta pe toți.

Marcarea advertorialelor

Cred că această temă este cea mai la modă, ca să zic așa, în acest moment. Și există argumente solide și pentru și contra. Mai ales că americanii au dat o reglementare gen struțo-cămilă, care zice pe scurt așa: dacă nu marchezi advertorialul cu (P), clientul poate să nu te plătească. Mno, adică dă-i pace, ca să nu îi dau eu. O să revin într-un material separat despre această chestiune, pe moment doar o trec la teme de discuție.

Feel free, evident, să veniți și voi cu propuneri de teme pentru codul deontologic pentru bloggeri. Sau cu comentarii. Sau cu păreri. Sau cu ce vreți voi. Ca să discutăm. Ca să înțelegem mai bine. Ca să ne înțelegem mai bine.