La punctul în care existența noastră se intersectează cu cea a unui imbecil, se creează o micuțiță, dar pervers de dinamică, gaură neagră. Care, oricât ai încerca să te opui, tot îți suge oareșce energie. Depinde câtă, desigur, dar de supt îți suge. Căci imbecilitatea înseamă exact asta: imbecilul trebuie să sugă energie de la ceilalți, doar nu o să și-o sugă singur, ce dreaqu!

Ceea ce ne duce la parabola aia cu câinele. Care se învârte în jurul extensiei sinelui, ca să zic așa. Și se întreabă dacă își dă sau își ia. Singur. Nu o zic direct aici, căci e porcoasă, dați și voi un google.

Legătura câinelui dubitativ cu ce am zis mai sus de câine este asta: când îi lăsăm pe imbecili să ne sugă de energie, atunci facem parte din actul suptului. Și, dintr-o anumită perspectivă einsteiniană, de un relativism absolut, s-ar putea să nu știm cu adevărat de care capăt suntem…

Deci, căci conclusivitatea trebuie să fie o caracteristică implicită unor cuvinte care nu spun nimic, nu mai lăsați imbecilii să vă sugă de energie. Mai bine vă dați un cap în gură singuri. Așa toată energia rămâne la voi.

Vă pupează tata chinezu :D