Astăzi băieții de la naționala de handbal a României joacă un meci teribil de important cu Austria (pe Digi Sport 2, de la ora 18.00). Pentru că meciul din seara asta decide care dintre cele două echipe merge mai departe în preliminariile Campionatului Mondial din 2017. Pe scurt, chestiunea este cam așa: trebuie să batem Austria la 4 goluri diferență (ei ne-au bătut la ei cu 27-24).

Dincolo de miza foarte mare de calificare, băieții noștri mai au o povară de dus. Una de imagine, dacă vreți. Pentru că, așa cum s-a întâmplat mai mereu în ultima vreme, ei sunt comparați cu fetele noastre, medaliate cu bronz recent la Campionatul Mondial din Danemarca. Iar băieții vor să confirme că sunt pe drumul cel bun, cum ar veni.

Să urăm succes echipei noastre și să le ținem pumnii. Pentru că băieții au mare, mare nevoie de calificare.

Așa, ca o pregătire de coracon pentru meciul de la ora 18.00, aveți mai jos un material despre cum a câștigat echipa noastră masculină de handbal prima medalie de aur. Un text semnat de Cristi Frisk.

–––––––––-

Mă leg cumva de evenimentele aflate în derulare în această perioadă, pentru a vă propune o incursiune în istorie. Vom merge la Dortmund, în 1961, atunci când România obținea prima medalie de aur la un Campionat Mondial masculin de handbal.

Sper ca momentul să fie bine ales, deoarece naționala actuală va susține un meci decisiv cu Austria (pe care trebuie să o batem la patru goluri), în preliminariile Mondialului din 2017. De asemenea, TVR va transmite mai multe meciuri, începând de diseară, de la Campionatul European masculin, care are loc în Polonia.

Acestea sunt și motivele pentru care nu am respectat cronologia (fetele fiind primele care au adus un titlu mondial handbalului românesc) și nici imaginea de moment (tot fetele fiind cele care, prin bronzul din decembrie, țin capul de afiș).

În 1961, handbalul își căuta încă o identitate. Se mai juca în vechea variantă, în 11 jucători, pe terenul de fotbal. Grație nordicilor, handbalul intrase și în săli, versiunea mult mai dinamică, în 7 jucători, fiind, la acea epocă, în plin progres.

Se organizau competiții interne și internaționale pe ambele tronsoane, după care, la puțin timp, s-a renunțat la handbalul mare (în 11).  Părerea mea, dincolo de subiectul acestui articol, este că poate ar fi tare fain să încercăm acum să vedem cum se juca handbalul în 11. Nu neapărat să revigorăm acel handbal, dar așa, de frumusețe…

România era aureolată în 1961 de două titluri mondiale obținute de fete, la echipe de 11 jucătoare (1956 și 1960).

Povestea titlului mondial din 1961 începe mult mai devreme. Naționala masculină a suferit un amplu proces de întinerire, astfel că la Campionatul Mondial în 11 jucători, cel din Austria 1959, s-a abordat competiția cu o echipă nouă, cu metode de pregătire și cu scheme tactice specifice jocului în 7. Tendința de renunțare la jocul cu echipe de 11 jucători era clară, așa că Federația Română de Handbal a luat o decizie ”futuristă”. Surpriza plăcută a fost că în aceste circumstanțe, la mondialul austriac am luat medalia de argint, după o finală pierdută cu echipa Germaniei unite.

România se prezentase în premieră, la un Mondial masculin de handbal în 7, în 1958, când performanța, locurile 13-16, fusese foarte modestă.

La Dortmund am început grupa preliminară cu o victorie facilă, 21-11 cu Japonia, după care Cehoslovacia ne-a bătut cu 12-8. În grupa semifinală am mers ceas, cu trei victorii din tot atâtea posibile: 15-13 cu Danemarca, 12-9 cu Germania unită și 16-14 cu Norvegia. Ce rezultate! Să bați asemenea forțe, acum pare totalmente neverosimil.

După revanșa contra Germaniei unite, care ne ”suflase” titlul mondial în 1959, a venit finala, în care ne-am confruntat cu câștigătoarea de pe cealaltă parte a tabloului. Cehoslovacia a intrat pe data de 12 martie 1961, în celebra Westphallen Halle, în postura de primă favorită. În tribune au fost 15 000 de spectatori, care au creat o atmosferă infernală.

Jocul în sine a fost extrem de echilibrat, primul gol fiind marcat abia în minutul 6, când Covaci, centrul nostru, a spart gheața după o pătrundere individuală printre apărătorii adverși. La pauză tabela a indicat egalitate, 4-4, iar la final remiza a persistat, 7-7.

S-a recurs la următorul criteriu de departajare, două reprize de câte 5 minute fiecare. Rezultatul prelungirilor a fost alb, așa că din nou s-a citit regulamentul, iar arbitrii au rechemat echipele pe teren, pentru alte 10 minute suplimentare. În minutul 75, scorul era tot 7-7, apărările fiind ermetice. În cazul în care în ultimele 5 minute nu se decidea o învingătoare, atunci la 24 de ore distanță, finala s-ar fi rejucat.

Moser a transformat o aruncare de la 7 metri scoasă de Ivănescu, dar cehii a egalat tot de la linia de fault, prin golgheterul Rada. Era a opta situație de egalitate consemnată de statistica meciului. Electrizantul verdict ne-a fost favorabil, după golul marcat de pivotul Mircea Costache II (foto stânga), care a plonjat la sacrificiu pe semicerc, reușind golul decisiv.

România s-a impus apoteotic cu 9-8, echipa noastră fiind frenetic susținută din tribună, deoarece reprezenta ”buturuga mică”. Zic că nu consumăm degeaba hârtia digitală, dacă amintim lotul triumfător de la Dortmund: Mihai Redl și Ion Bogolea portari, Otto Tellman, Petre Ivănescu, Gheorghe Covaci, Ioan Moser, Aurel Bulgariu, MIrcea Costache II, Geo Bădulescu, Mircea Costache I, Cornel Oțelea, Gheorghe Coman, Olimpiu Nodea și Virgil Hnat, jucători de câmp.

Antrenori au fost Oprea Vlase și Niculae Nedef, iar medicul cu care echipa s-a aflat în pregătiri se numește Wilhelm Wagner. Lesne de înțeles de ce doctorului nu i s-a aprobat deplasarea pe tărâm nemțesc.

Imediat după finală, Mihai Redl a primit o superbă cupă de cristal, pentru cel mai bun portar al competiției, iar Petre Ivănescu, marcator de 34 de ori, a fost desemnat golgheter.

Campionii mondiali au onorat invitația de la Paris, jucând în fața Franței, unde s-au impus senzațional cu 25-6. Acela a fost un moment de cotitură pentru handbalul din Hexagon, care s-a inspirat masiv din tehnicile românești de pregătire, ajungând acum să domine semicercurile mondiale.

Apoi, la întoarcerea acasă, pe peronul Gării de Nord din București se strânsese atâta lume, încât, fapt unic în istoria CFR, circulația trenurilor, din motive de securitate, a fost blocată timp de 30 de minute.

Era perioada în care meciurile din competițiile interne se găseau, alături de cele din fotbalul italian, pe buletinele pronosport.

Sper că v-a plăcut această poveste, care poate va atrage atenția inclusiv asupra colegilor din presă, care, unii dintre ei, pronunță inadmisibil, ”hambal”.