”Bună, am ajuns, sunt chiar în holul INTEC”, îi spun eu Martei de la Ateliere Fără Frontiere, la telefon. ”Ăăăăă, păi de acolo mai ai de mers”, îmi spune ea parcă un pic rușinată, cumva pentru că nu erau poziționați ”la stradă” sau ceva. ”O iei pe lângă clădire și mergi destul de mult, până dai de noi”, zice ea, oferindu-mi și niște puncte de reper.

Pornesc. Trec pe lângă niște clădiri de alea clasice ale prăbușirii comunismului, ca să zic așa, știi genul, halele alea gri și inconfortabile. Și merg un pic. Și mă gândeam în timpul ăsta de ce or fi avut nevoie oamenii de la Ateliere Fără Frontire de un spațiu într-o zonă de asta industrială, căci – nu-i așa – ei sunt un ONG, adică nu cu șaibe, strunguri și luat la pilă, ci făcut documente, stat prin ședințe și alea, alea, așa cum – nu-i așa – suntem noi clișeizați că ar trebui să fie ONGurile.

Ajung la locul faptei. La intrare, pe o ușă de aia mică, scrie discret Ateliere Fără Frontiere. Intru pe un hol strâmt și ajung la o altă ușă. Cu interfon. Sun și mi se deschide. Intru și deja ridic sprânceana. Căci eu, în clișeismul meu, credeam că o să intru în niște birouri de alea cu flower power și cu feng shui aspirațional, căci – nu-i așa – cam așa știm noi toți că ar trebui să fie sediul unui ONG. Doar că de data asta eu am intrat într-o hală. De aia de producție, clasică. Unde se muncea fix cum se muncește într-o hală. Dar cu niște citate de mare angajament pe pereți (la alea m-am uitat ca la expozitie :D).

Mă întâlnesc cu Marta și cu Alexandru, oamenii noștri de legătură, pe care i-am cunoscut la Ambasada Franței, când Atelliere Fără Frontiere a primit o sponsorizare de 5.000 Euro de la Up România (fostul Cheque Dejeuner) cu target clar către atelierul remesh, o idee excelentă, despre care vă spun un pic mai jos.

Vine și Patrick Ouriaghli, liderul trupei, cum ar veni. Spun ”lider” pentru că 1. nu mă interesează denumirile formale de funcții 2. în acel context ”șef” ar fi sunat atât de ciudat… :)) Patrick vorbește foarte bine românește. Zice că este de 6 ani în România, așa că a avut timp să învețe. Contra-atac și îi dau câteva exemple de francezi care stau de mult mai mulți ani în România și tot râdem de ei când vorbesc românește :))

Începem vizita. De lucru. Serios că mă simțeam așa, de parcă eram în control, cu mers din atelier în atelier, cu prezentarea activității, cu oamenii la mesele de lucru, zâmbitori și dornici să ne spună ce fac ei acolo, chiar a fost un feeling interesant :) Patrick ne spune despre aparatura electronică pe care o colectează și pe care ori o repară ori o duc la reciclat. ”Strângem cam 1000 tone de aparatură pe an, ceea ce este cam puțin”, spune el. Cum pot să ajut eu, îl întreb direct. Se uită serios la mine și zice: ”să faceți în așa fel încât să afle cât mai multe companii mari că noi venim, le luăm aparatura electronică veche, o prelucrăm și apoi aceasta merge la diverse cauze”.

A fost momentul în care, abia atunci, am înțeles cu adevărat ce fac oamenii aceia acolo: recrează valoarea din lucruri din care alții au scos valoarea. Sunt niște creatori de bucurie, în esență. Da, știu, sună cam siropos ce vă zic eu aici, dar așa am simțit în acel moment. Imaginați-vă doar atât: niște calculatoare recondiționate de cei de la Ateliere Fără Frontiere ajung la o casă de copii, undeva. Și imaginați-vă bucuria copiilor la vederea calculatoarelor. Atât.

Recomand celor din companii care îmi fac onoarea să mă citească să își pună în agendă atât: când mai aveți aparatură electronică de aruncat, casat sau de care vreți să scăpați din diferite motive, nu ar fi rău deloc să îi contactați pe cei de la Ateliere Fără Frontiere. Pentru că ei vin la companie cu mașina lor, colectează aparatura și voi ați scăpat de-o grijă. Și sunteți și cu sufletul împăcat că ați făcut o faptă bună, dat fiind faptul că o parte din aparatura aia, reparată, va bucura alți oameni.

Am ajuns la atelierul remesh. Cel pentru care Up România a oferit 5.000 de Euro. Și care – da, știu, o zic din nou – mi se pare o idee excelentă. Ce se întâmplă acolo? Pe scurt: colectează mashurile uzate, le spală, le decupează și din bucățile alea fac genți, penare, șorțuri (am vrut neapărat să fac fotografie cu un astfel de șorț!) și tot felul de alte chestii foarte interesante. Adică ei scapă orașul de mashurile alea (de care altfel cine știe când scăpam…) și le repun în circuit sub forma unor obiecte simpatice. Și UNICE! Deci, big Like!

În timp ce eu aflam lucruri despre ce se întâmplă acolo, am văzut un tânăr împingând un cărucior. Mi-a atras atenția pentru că îl vedeam că se chinuie. Deși nu îmi părea să fie prea greu căruciorul acela. M-am uitat mai atent și abia atunci am văzut că tânărul avea o dizabilitate locomotorie, de unde greutatea cu care se mișca. Am ridicat sprânceana și m-am uitat în jur întrebător.

Și Patrick a început să-mi explice, răbdător, care este, de fapt, sufletul activității Ateliere Fără Frontiere: aproape toți angajații de acolo sunt oameni cu probleme. O zic așa generic. Pentru că ”probleme” înseamnă foarte multe lucruri. De la sărăcie, la lipsa educației, la anumite probleme psihice, la anumite dizabilități, iar unele dintre ele parcă s-au adunat în mai mulți oameni. Iar toți acești oameni cu probleme au șansa de a sta 2 ani angajați la Ateliere fără Frontiere, să învețe o meserie și să aibă astfel mai multe șanse de reintegrare socială.

Mi se pare formibadil să faci așa ceva. Eu sunt de la peluză, mă știți, așa că o zic direct: vă știu pe unii că vă plângeți de angajații voștri că așa, că pe dincolo. Data viitoare când mai faceți asta, să vă gândiți că există undeva în București, prin Berceni, niște oameni care nu numai că nu se plâng de angajații lor, dar care îi și caută pe cei care au probleme, ca să îi angajeze și ca să îi ajute, să îi învețe o meserie, să îi consilieze inclusiv la nivel psihologic. Pentru unii, aceasta este șansa vieții lor.

Iar pentru mine un motiv de a mă ridica în picioare și a zice, din tot sufletul, RESPECT!