Când Lucian Mîndruţă a anunţat că este consultat social media pentru Ringier, eu aveam alte alea pe cap (mult mai lumeşti, ca să zic aşa), deci nu am putut să zic nimic imediat după anunţarea veştii. Apoi am văzut că au început unii să îl ia la mişto. Pe sistemul „hă, hă, ce ştie ăsta despre aşa ceva?„. Aşa că am stat şi am aşteptat mai multe reacţii. Din partea celor care – hai să o zic aşa generic – fac parte din regnul clasic 2.o. O zic fără mişto, căci şi eu mă încadrez fără nici o problemă aici. Şi o zic referindu-mă la oameni care, încet, şi-au făcut un fel de cerc, mai mare sau mai mic, după posibilităţi, de prieteni, amici, cunoştinţe, hateri şi doar în cercul ăsta performează şi prestează şi bobinează. Cerc în care, mai mult sau mai puţin, după caz, se simte din ce în ce mai des efectul de cameră a ecourilor.

Pe scurt (căci pe lung s-ar putea să mă arunc să dezvolt chestiunea separat) camera ecourilor înseamnă că stau nişte băieţi într-o cameră imaginară şi vorbesc doar între ei, fie că se tot laudă unii pe alţii, fie că se ceartă sau se împroaşcă. Efectul este acelaşi: în timp băieţii cu pricina sunt atenţi doar la ce se întâmplă în acea cameră şi aud doar ecoul a ceea ce spun ei. Ce se întâmplă în afara acestei camere devine irelevant pentru ei. Ceea ce, fireşte, este o greşeală. Căci punerea în perspectivă, în context este the mother of înţelegerea lucrurilor.

Îmi pare că fix aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Lucian Mîndruţă. Când camera ecourilor a funcţionat, în cazul multora, de-a dreptul ireproşabil. Căci a lua la mişto din start poziţionarea lui Lucian ca social media something pentru Ringier a fost doar o reacţie firescă (în contextul de cameră a ecourilor, nu firească în mod normal) a ceea ce, în timp, unii au ajuns să creadă: doar noi ne pricepem, toţi cei din afara cercului nostru sunt păcălici. Ceea ce este de o tristeţe teribilă, desigur.

Aşa cum comentatorii de snooker au marota „ar fi vrut ca bila să mai ruleze puţin„, aşa spun şi eu: aş fi vrut puţintică analiză a chestiunii înainte de a-l împroşca pe Lucian cu alea, alea. Căci, la o minimă documentare, cei care ar fi dorit să vadă ar fi văzut că Lucian chiar a înregistrat nişte succese memorabile pe linie de pus conţinut video pe facebook. Pentru că, ţin să vă atrag atenţia, Lucian fix asta zicea că va face la Ringier, nu altceva. Iar, repet, pe partea de conţinut video pe facebook, omul a lovit masiv. Adică, tradus, înseamnă că a înţeles cum funcţionează sistemul, îl ştie şi acţionează pe cale de consecinţă. Cu succes.

Sigur că nu vorbim dacă ne place sau nu ce face Lucian. Eu însumi am momente în care sunt de un paralelism decisiv cu intenţiile sale. Dar, pe de altă parte, nu asta este ideea. Şi în nici un caz nu asta vrea Ringier de la el, să candideze pentru un premiu pentru literatură. Ringier face ce face, nu prea ne place, dar asta este altă poveste. Şi nu vă întrebaţi dacă voi aţi fi acceptat să faceţi succes din promovarea produselor Ringier pe facebook. Pentru că, nu-i aşa, „eu nu aş fi acceptat aşa ceva niciodată!„. Doar că, fireşte, „niciodată” ăsta are un ceas intern mult mai ciudat…

Dacă aţi fi vrut să vă documentaţi mai serios, aţi fi putut citi cartea scrisă de Lucian, „Share! Cum am invatat din social media sa-i iubesc din nou pe romani„. Din care aţi fi înţeles mai bine 1. cum gândeşte omul 2. cum a reuşit să provoace adevărate furori cu filmuleţele sale puse pe facebook. Şi, poate, aţi fi reacţionat altfel.

Pentru unii dintre voi, principala vină a lui Lucian Mîndruţă este că „nu este de-al nostru„. Drept pentru care îi refuzaţi măcar posibilitatea că ar putea şti despre o anumită parte din social media mai mult decât voi. Căci, nu-i aşa, camera ecourilor rulează fin.

Aş avea o recomandare pentru voi, cei care gândiţi aşa (nu un sfat, eu nu dau sfaturi): pregătiţi-vă să vedeţi din ce în ce mai des astfel de oameni, din afara cercului vostru, care să fie buni şi foarte buni pe social media. Şi pentru care a fi „de-ai noştri” nu reprezintă mare lucru. Ar fi fain pentru ei să fie în cercul ăsta, dar nu este o condiţie necesară pentru a face ceea ce fac. Aşa că măcar obişnuiţi-vă cu gândul. Să nu ziceţi că nu v-am spus.