Aşa cum am promis când am lansat concursul powered by Stalinskaya, revin cu povestea mea despre una din (am avut câteva la viaţa mea… :D) nopţile de distracţie care mi-au rămas la coracon. Eram pregătit încă dinainte de a lansa concursul cu pricina să vă spun întâmplarea mea cu nişte olandezi şi uite că, aşa cum se întâmplă uneori, unul din comentariile câştigătoare tot nişte olandezi a avut în schemă :))
Înainte de a vă spune povestea, profit de ocazie, cum ar veni, să vă invit din nou să daţi un ochi pe vizita pe care am efectuat-o la Fabrica Stalinskaya, ca să nu ziceţi că nu ştiţi cum este acolo. Nu că v-aş lămuri eu decisiv, desigur :))
În urmă cu nişte mulţi ani, lucram pe marketing la o companie din Maramureş. Şi una din atribuţiile mele, pentru că respectiva companie avea multe contracte cu străinătatea, era să mă ocup de protocolul oaspeţilor străini. La cum mă ştiţi pe mine, asta mi se potrivea mănuşă :D
Şi au venit nişte olandezi. Trei. Doi pe la vreo 50 de ani, unul pe la 30 şi un pic. Ca să negocieze un contract baban. Erau îmbrăcaţi la patru ace, la costum, cu serviete negre, serioşi nevoie mare. Dar politicoşi şi zâmbitori, aşa cum este (urma să aflu după mulţi ani, când am ajuns de mai multe ori în Olanda), de altfel, ADN-ul lor. Au ajuns la sediul firmei dimineaţa şi ne-au spus din start că au după-masă avion înspre Bucureşti de pe aeroportul din Cluj-Napoca, aşa că trebuie să fim operativi.
Spre plăcerea ambelor părţi „beligerante”, negocierile au decurs foarte bine, aşa că am bătut palma şi am semnat contractul foarte repede. Olandezii mai aveau câteva ore bune până să plece înspre Cluj-Napoca. Aşa că le-am propus să le arăt un loc foarte frumos, o poieniţă (privată), cam la vreo 20 de km de Baia Mare. Au zis „ok, lets do it” şi am plecat.
Ajunşi la locul faptei, olandezii au început cu „uao, beautiful, senzational landscape„, de astea, de oameni pentru care muntele înseamnă ceva ridicătură de care nu îţi vezi maşina :) Eu eram pregătit să plusez. Când au văzut că băieţii cu care eram (pregătisem scenariul, vă daţi seama) au început să aşeze lemnele pentru foc şi să pună o scândură pe doi butuci, pe sistem de masă, s-au mirat. Le-am spus că o să gustăm ceva de prin partea locului. „Nu e cazul, nu ne este foame„, alea, alea, au reacţionat ei. „Las pe mine„, le zic.
Olandezii, cum vă spuneam, regulamentar, la costum, cu cravată şi tot ce trebe. Până le-am turnat pălincă în nişte păhărele mici de lut. „Nice cups„, zâmbeau ei. Le-am spus că la noi se bea dintr-o singură mişcare şi că este un gest de respect să facă asta. S-au conformat. A urmat „Jizăăăăăăs, this is fireeeeee!„, cu strâmbăturile de rigoare :)) Aşa a început totul…
Primul lor gest după pălincă: şi-au dat jos cravatele. Al doilea lor gest, după ce le-am pus în faţă o gustărică de brânză cu ceapă verde şi cu mălai (un fel de pâine de mălai incredibil de bună, care se face în zonă): şi-au dat jos sacourile. Al treilea lor gest, după ce au gustat din slănina prăjită la foc şi întinsă pe o pâine făcută în cuptor: s-au uitat la mine cu regret, gen „we have a plane to catch” :D
Le-am spus că avioane mai sunt şi mâine. Şi că ar fi păcat să plece atât de repede de la noi. S-au uitat unii la alţii, au început să boscorodească în limba lor şi, după vreo 3 minute, au dat verdictul: „we are staying until tomorrow„. Şi au sunat la firma lor să anunţe că „ştiţi, sunt ceva probleme cu contractul, mai trebuie să rămânem o zi” :))
Am pus şi eu mâna pe telefon şi am cerut „întăriri”. Adică mai multă băutură, mâncare şi nişte prieteni care să vină cu chitările. A urmat o noapte la foc de tabără, cu mâncare pregătită la faţa locului şi cu păhărelele de lut pe foc automat :D, cu cântece la chitară (unul dintre olandezii mai în vârstă avea o voce excepţională!), mă rog, ştiţi stilul (dacă nu îl ştiţi, mare păcat, ar trebui să experimentaţi aşa ceva cândva…).
A fost beton. Dar nu s-a terminat aici. Căci, a doua zi, olandezii au decis că „încă mai sunt probleme cu contractul” şi şi-au amânat din nou plecarea :)) Aşa că i-am dus într-un tur al Maramureşului. Care i-a dat şi mai tare pe spate.
După câţiva ani (plecasem de la firma respectivă), fetele de acolo mi-au spus că olandezul cel tânăr a venit pentru un sejur în Maramureş cu întreaga familie. Mai are rost să vă spun cât de tare m-am bucurat când am auzit asta? :)
7 thoughts on “Cum i-am făcut eu pe nişte olandezi să îşi dea jos sacourile…”
Pai daca i-ai palit cu palinca din prima, era previzibil finalul :)
Bre, să folosim termenii corecţi: nu i-am pălit, le-am dar doar să guste. Eu sunt de vină dacă le-a plăcut atât de mult? :))
Ce tare! Mi-a placut foarte mult povestea! As veni la tine pt ,,kow-how” :)
Io te primesc fără probleme. Tu să fii pregătit pentru o asemenea călătorie de-a dreptul spirituală… :))
Se stie ca preparatele romanesti sunt cele mai bine, de la aperitiv pana la desert. Sper sa revina cat de curand stimabili domni si pentru alte „contracte”.
Asta cu „se ştie” e cam generalizatoare, deci nu îmi place :) Mai ales că, fie vorba între noi, nu e chiar aşa cum zici matale. Sun fan de o anumit parte a preparatelor româneşti, nu de toate. Dar să ştii că sunt alte bucătării îngrozitor de apetisante :D
„Jizăăăăăăs, this is fireeeeee!„, cu strâmbăturile de rigoare…
este o formula cvasi-unanima in seria „Pasaport de Romania”, ce fusese publica pe site-ul TVR … pentru cei ce vor sa o revada… o au acilea…
http://milisoft.ro/MainPage.php?iditem=d199cc928db4711ccdeebb5344284b8c78adb3b4