Cugir, judeţul Alba. 2014. De Paşte. Coadă de vreo 25 de oameni. La pâine. La Lae Pecu. Aşa îl ştie toată lumea, de Lae Pecu. Şi cugirenii cumpără de la el de ani şi ani de zile, de zeci de ani de zile. Pentru că este o afacere de familie, „coaptă” generaţie după generaţie. De fiecare dată când ajung în Cugir nu concept nici o secundă să nu mă înfrupt din extraordinara pâine făcută acolo. În ultimii 15 ani nu cred că am stat la o coadă de asta lung să cumpăr ceva mai mult de 5 ori. De patru ori a fost pentru pâinea de la Lae Pecu.

Bucureşti. 2014. Vara. Vin cu copiii, după o tură lungă de joacă în Parcul Kiseleff. Fac un ocol mai lung cu maşina ca să ajung la Pain Plaisir. Pentru că mi-e un dor şi o poftă fantastice de Brâncuşi, un fel de baghetă care seamănă cu Coloana Infinitului. Deşi – ştiu de pe acum – o să mai iau o pâine de aia, o pâine de aia, o pâine de aia. Căci aşa se întâmpla la Pain Plaisir. Ajung, văd coadă până în stradă. Mă pun la rând. Pentru că nu concep să plec de acolo fără pâiine la care poftesc într-o asemenea măsură.

Cel mai probabil că cei care îmi cunoaşteţi aversiunea organică faţă de statul la coadă v-aţi crucit deja. „Cum, măh, tu să stai la coadă? Şi pentru ce? Pentru nişte pâine? Găseşti pâine oriunde acum, de ce să stai la coadă?„. Dap, eu sunt ăla. Şi, dap, am stat la coadă şi la Lae Pecu şi la Pain Plaisir. De mai multe ori. Pentru pâine. Dar ce pâine…

Pâinea de casă de la Lae Pecu. În ea parcă simţi truda ţăranului din vechime şi holda mănoasă (mno, este o surpriză şi pentru mine să folosesc expresia asta, dar aşa o las!). Pâine care te îndeamnă să o savurezi cu respect, cu recunoştinţă şi cu smerenie. O pâine a bunicilor, o pâine românească a ţăranilor care suntem.

Pâinea de la Pain Plaisir. În ea parcă simţi acel je ne sais quoi franţuzesc, pe care nimeni nu îl poate defini, dar pe care toată lumea îl vrea. Pâine care parcă îţi spune „Bonjour, stimabile” şi apoi te salută cu mâna la joben şi te binedispune. O pâine a trecutului prezent şi a prezentului viitor, o pâine a burgheziei pe care o doresc României de atât de multă vreme.

Chapeau, Artisan, pentru acest film, care m-a încântat teribil şi care, după cum aţi văzut, m-a băgat într-o dispoziţie poetică :)

PS Salutări, vecina Monica! Dai bine pe cameră :))