Am norocul să mai am încă prieteni pe care i-am cunoscut în clasa I. Şi de atunci am ţinut mereu legătura. Chiar dacă viaţa, căci aşa e ea, ne-a purtat în tot felul de locuri şi ne vedem rar. Dar ne vedem, asta este tot ce contează!

Zilele astea sunt în Baia Mare, oraşul copilăriei mele. Şi chiar după ce voi da publish acestei postări o să mă duc să mă întâlnesc cu un tovarăş pe care îl ştiu de 33 de ani. Sună halucinant, acum îmi dau seama, expresia asta „de 33 de ani”. Adică cum, bre, aşa de bătrân sunt? Aşa de repede au trecut anii? Aşa de tare ne miră când facem un calcul simplu şi ne dăm seama că – vorba lui Andrei – suntem mai aproape de pensie decât de majorat?

Viaţa trece, oameni buni. Şi ne dă tot timpul semne că îmbătrânim. Asta nu putem schimba, faptul că suntem din ce în ce mai puţin tineri (ca să o zic pe partea pozitivă :D) este de neîntors. Ce putem face, însă, este să avem grijă cum îmbătrânim. Pardon cum nu mai suntem atât de tineri. Asta putem controla. Sau, cel puţin, putem încerca.

Cred că cea mai frumoasă formă de a îmbătrâni este străduinţa permanentă de a nu trimite niciodată la culcare copilul din tine. Rămâneţi copii cât de mult puteţi, oameni buni! Încercaţi să vă aduceţi cât mai mult aminte de modul în care vedeaţi lumea când eraţi mici, pentru că atunci îi vedeaţi frumuseţea fără „filtrele”idioate pe care ni le-am instalat, în timp, peste ochi, suflet şi inimă. Chemaţi-vă copilul in voi, strigaţi-l pe numele pe care doar voi doi îl ştiţi şi jucaţi-vă de-a adulţii. O să vedeţi că viaţa va deveni brusc mai frumoasă :)

A raportat, pentru dumneavoastră, Cristian China-Birta, comandant de unitate :)