Până acum vreo cinci ani eram fan declarat al teatrului oficial, ca să zic aşa. Prin care eu înţelegeam că ei, actorii, sunt acolo sus pe scenă, departe de noi, îşi fac treaba unii mai bine, alţii mai nu, iar noi, spectatorii, suntem în sală, departe de ei, unii mai pătrunşi de feng shuiul de pe scenă, alţii mai din părţi. Adică, în esenţă, în capul meu de conservator cultural ce tindeam masiv spre conservă, cele două lumi nu trebuiau să vină în contact direct, cum ar veni. Respingeam din start ideea unui teatru modern, interactiv, cu actorii printre spectatori şi spectatorii printre actori. Nu doream să aud aşa ceva, lăsaţi-mă cu prostiile astea!

Până când, dintr-o întâmplare, am ajuns într-o cafeanea. Unde se juca o piesă de teatru. Nici nu mai ţin minte care, eu nu eram acolo ca să văd piesa, ci ca să mă întâlnesc cu cineva. Am oftat prelung şi mi-am zis în barba-mi „bine, măh, o să trec şi prin chinul ăsta„. Doar că la vreo 3,54 secunde după ce am simţit feelingul unei piese de cafenea – daţi-mi voie să îi spun aşa generic, chiar dacă ştiu că nu e chiar ok sau ceva – am ridicat sprânceana şi mi-am zic, tot în barba-mi, desigur: „bre, chineze, prost ai mai fost…„. Căci, simplu şi direct spus, mi-am dat seama că ce vedeam îmi plăcea de mult mai multe ori decât teatrul oficial, pe care îl preţuiam atât de mult. În lipsă de termen de comparaţie, fireşte.

De atunci am fost la foarte multe piese de cafenea. Unele excelente, altele doar bune, puţine slabe. Dar, dincolo de jocul şi regia şi scenografia şi ce mai trebuie la o piesă, îmi plăcea atmosfera aia de noi aproape de ei şi ei aproape de noi. Adică îmi plăcea fix ce credeam că nu o să îmi placă. Mno, cât trăieşti tot înveţi, vorba polocingonezului eşuat într-un mall în Los Angeles.

Aseara am fost să văd piesa „Şapte blesteme„, la Godot. Am ajuns acolo deloc fortuit, dacă înţelegeţi ce vreau să zic :D Pentru că am fost somat fără drept de apel de regizoarea Chris Simion „măh, dacă iar îmi spui că nu vii să vezi o piesă de-a mea îţi dau unfriend” sau ceva :) Aşa că am sunat adunarea la arme şi am ajuns mai mulţi membri din Kooperativa 2.0 la piesa cu pricina. I-am spus tovarăşei Chris, având în vedere că era prima piesă pusă în scenă de ea pe care o vedeam, că poate conta pe mine într-o singură privinţă: dacă nu o să îmi placă o să îi spun foarte dur asta, iar dacă o să îmi placă nu o să îi zic nimic :))

Nu o să vă spun cum este piesa, căci îmi displace de-a dreptul organic să bag spoilere. Dar vă spun doar atât: mergeţi să o vedeţi. Merită. Pentru că este o experienţă din care şi voi puteţi face parte. La propriu, cu fizicul vostru impunător sau nu, ca să zic aşa :)) Ceea ce, fireşte, nu ţi se întâmplă de multe ori când mergi la teatru.

Mie mi s-a întâmplat. Căci am ajuns pe scenă, alături de actori, fiind unul dintre nuntaşii adhoc. Când m-am văzut doamna Magda Catone pe scenă, a zâmbit, a venit către mine şi mi-a zis „hai că io joc cu tine, că pe tine te cunosc” :)) Făcea referire, desigur, la interviul pe care, cu imensă onoare şi respect, am avut ocazia să îl execut cu domnia sa. Am stat pe scenă vreo 5 minute jucând ca la nuntă (aşa era piesa), timp în care – mă ştiţi doar, sunt un histrion desăvârşit :D – nu m-am putut abţine să nu îi zic miresei (rol făcut de Carla-Maria Teaha) „apoi cam mulţi hipsteri ai la nunta asta” şi, pentru că muzicantul jucat de Gabriel Fătu era o catastrofă muzicală ambulantă (aşa cerea rolul), să o bag pe aia cu „cam naşpa muzica la nunta asta” :)) Foarte tare a fost feelingul, vă jur!

Piesa nu e toată zâmbet şi distracţie şi caterincă. Căci are nişte momente care te fac să înghiţi în sec la modul masiv. Rostirea de final a doamnei Catone este într-un mare, mare fel, care te lasă cumva terminat, că nu ştiu cum să îi zic altfel… Iar cuplul de dansatori Irina Strungăreanu – Denis Bolborea au nişte momente de mare angajament. Preferatul meu dintre toate este soloul executat de Irina în momentul ciumei (o să vedeţi voi), care mi-a plăcut de nu se poate.

Aş mai zice că Andrei Runcanu mi-a devenit brusc mai simpatic după ce l-am văzut în această piesă, căci în Hamlet nu m-a convins până la capăt, ca să zic aşa :)

Vă recomand cu maximă căldură să mergeţi să vedeţi piesa. Dar fain ar fi să mergeţi în gaşcă, o să vedeţi de ce spun asta, nu vă zic mai multe :D