Aşează mingea pe punctul de la 7 metri. Ridică privirea şi se uită înspre poartă. Portarul îl înfruntă cu o privire încruntată. Îşi aude colegii încurajându-l. Face trei paşi în spate, pentru elan. În urechi îi sună gălăgia teribilă pe care o fac sutele de elevi de pe marginea terenului. Respiră adânc şi încearcă să se decidă unde o să tragă. Se lasă brusc liniştea. Nu mai aude nimic. Se uită înspre poartă şi vede doar conturul porţii. În rest totul alb. Se calmează brusc şi aproape zâmbeşte. Ştie că va marca. Simte asta. Un, pas, doi paşi, trei paşi. Şut. Gol. Gălăgia revine ca un tunet. Se simte luat în braţe de colegii care răcnesc de bucurie. Aude în depărtate într-un difuzor „şi clasa a VII-a B câştigă titlul de campioni ai şcolii!„. Zâmbeşte. Poate pentru că ştie că aceasta va fi una din cele mai frumoase amintiri din copilăria sa.

Ce v-am spus poate că mi s-a întâmplat mie. Sau poate că nu :) Dar sigur s-a întâmplat multor copii din generaţia mea, care am făcut şcoala generală în timpul comunismului. Şi pentru care a face sport era mai mult decât o chestie ca să ne mai dezmorţim şi noi şi ca să avem ceva de făcut. Era aproape o religie. Cel puţin pentru cei de tipul meu şi a lui Adi, Ovi, Gelu, ca să numesc doar trei din colegii de generală cu care am nişte amintiri de foioioi :)

Fiecare moment liber pe care îl aveam însemna mişcare, hai să nu îi spun sport, căci nu făceam asta sub supraveghere, ci pentru că aşa simţeam. În pauze băteam mingea. După ore băteam mingea sau mergeam la antrenamente (căci făceam mai multe sporturi, vă raportez mai jos ce şi cum). În weekenduri băteam mingea sau mergeam la pista de atletism unde ne întreceam aşa între noi, doar ca să vedem cine este mai bun şi cum putem scoate timpi mai buni. Era minunat, vă spun eu, minunat!

Şi ca să înţelegeţi când vă spun că sportul pentru mine şi pentru cei ca mine era o adevărată religie, hai să vă spun cam câte sporturi am făcut eu în ciclul V-VIII: fotbal, handbal, volei, atletism, lupte greco-romane, scrimă. Adică făcute la nivel de club şcolar, cu antrenor, cu program de antrenament, adică la modul serios, nu de capul nostru. Cel mai mult am prestat la, fireşte, fotbal şi handbal (Minaur Baia Mare, of, ce legendă…). Dar le-am făcut la modul serios, adică veneam rupţi acasă după un antrenament. Ca să nu vă povestesc despre cantonamente, când unii ne invidiau că „mergeţi la munte/mare, ce fain de voi„, fără să ştie că acolo, în cantonament, se cerneau cei care rămân pe „baricade” şi cei care nu rezistă. Splendide vremuri, splendide!

Imediat fac 40 de ani. Şi îmi aduc aminte cu imensă plăcere de acele vremuri. Şi pentru că amintirile în sine sunt minunate (cum ar putea să nu fie?), dar şi pentru că – pe măsură ce trece timpul îmi dau seama – sportul făcut de mic m-a ajutat enorm să devin cel care sunt astăzi. Pentru că sportul m-a învăţat cel puţin un lucru esenţial în viaţă: a câştiga nu e totul, dar a pierde poate însemna totul :)

Sportul făcut de mic mi-a predat lecţia extraordinarului spirit de echipă. Este fenomenal acel sentiment că tu depinzi de celălalt şi că celălalt depinde de tine pentru a face echipa să meargă, este miraculos acel sentiment că împreună poţi să câştigi, dar singur poţi doar să nu pierzi aşa de tare :)

Să vă mai spun ce înseamnă sportul pentru sănătatea fizică şi psihică a copilului? Să vă spun ce înseamnă sportul ca lecţie de viaţă pentru cei ce pierd acum ca să câştiga mai încolo şi invers? Să vă mai spun ce înseamnă sportul pentru clădirea tăriei de caracter a unui copil, care învaţă că a fi om înseamnă nu doar să te bucuri când câştigi, ci şi să îi respecţi pe cei pe care i-ai învins? Nu vă mai spus. Pentru că m-aş porni şi aş scrie o postare fluviu, zău :))

Hai să vă spun mai bine de ce am plonjat cu extraordinar de multă plăcere în găleata asta cu melancolie constructivă #casăzicaşa :) Pentru că i-am văzut pe minunaţii sportivi mici care participă la Cupa 1, organizată de Primăria Sectorului 1 (bre, câte chestii fac oamenii ăştia pe partea de sport şcolar, acum am aflat şi eu – de urmărit). Şi m-am uitat şi la galeria foto de pe sportlocal.ro de la competiţie. Şi m-a cuprins o aşa plăcută stare, încât am vrut să o împărtăşesc şi cu voi.

Vă întreb direct, aşa ca între „oameni mari” (ehe, cât de de parte era acestconcept pe vremurile alea…): cum să nu te bucuri că mai există astfel de isprăvi care oferă copiilor de astăzi posibilitatea de a mai simţi ce simţeam noi atunci? Cum să nu dai din cap, zâmbitor şi cu un respect prietenesc, atunci când te întâlneşti cu cei care se căznesc să organizeze astfel de isprăvi (e greu, stimabililor, foarte greu, vă spune badea…)? Cum să nu te simţi energizat de zâmbetele şi, uneori, de lacrimile celor mici când participă la o astfel de ispravă? Poate voi puteţi să faceţi asta, dar eu nu pot, call me chinezu :)

Vă provoc să vă aduceţi şi voi aminte de acele vremuri. Pentru voi, oferiţi-vă un cadou timp de câteva minute. Pentru cei mici, care se vor uita la noi, „cei mari”, cum ne aducem aminte de astfel de lucuri, iar unii dintre ei vor face ochii mari şi vor întreba „ai făcut tu de astea?!„. Şi cine ştie ce se mai poate întâmpla din acel moment înainte :)

Acestea fiind spuse, sper că veţi găsi resurse să mă iertaţi, cei cărora v-am pricinuit o rupere masivă de ritm cu amintirile astea şi care, la rândul vostru, v-aţi oprit un pic din alergătura asta dementă a zilelor noastre şi v-aţi adus aminte de acele vremuri când plezneam mingea de 35 (aia de 18 era naşpa, iar artextul era scump rău!) pe unde apucam. Vă pup.

Semnat: badea Chinezu, care a fost şi el copil şi tare i-a mai plăcut :)

Apropo, dacă nu mă credeţi pe mine, vă recomand să urmăriţi emisiunea pe care am făcut-o cu maestrul Cristian Ţopescu. Este admirabil cât de frumos vorbeşte domnia sa despre ce înseamnă sportul pentru copii, admirabil.

PS Ia ghiciţi care sunt eu în imaginea de mai jos? :D