Lumea mă întreabă de multe ori de unde îmi vine numele China-Birta. „E simplu„, le spun, „China e numele meu de fată, iar Birta e al doamnei sufletului meu, pe care mi l-am luat când m-am măritat„. Dap, folosesc cuvântul „măritat”, întru amuzamentul celor care concluzionează „ce haois e chinezu ăsta, hă hă„. Dap, sunt haios, ştiu. Dar nu de aceea folosesc acest cuvânt. Ci majoritar din pricinile pe care vi le spun mai jos.

Precizez – ca să fie cât de cât clar (bine, în subiecte de astea fiecare are „clar”-ul lui, talibanistic, desigur), că feminismul ca mod de viaţă mi se pare la fel de decrepit ca misoginismul. Adică, pentru mine, diferenţa între o duduie care refuză să fie ajutată pentru că este sub mândria ei de ariană sexistă şi un homo pentru care femeia este doar o homa este cvasi-inexistentă. Sunt două specii ontologice la care mă uit doar pentru că am la ce mă uita şi doar din când în când, fireşte. Aşadar, ce spun mai jos spun doar din perspectiva unei normalităţi fireşti (pardon my French). Mă rog, vorbim despre ceea ce consider eu că este normalitate.

Copilăria mea de bloc comunist a însemnat urcat şi coborât de etaje trecând pe lângă uşile pe care scria, pe plăcuţe de alea de plastic/lemn/tablă numele soţului, întotdeauna al soţului şi întotdeauna cu numele de familie în faţă (de parcă e ceva învinuit în ceva dosar…). „Fam. Ionescu Vasile”. Niciodată „Fam. Ionescu Maria”. În cazurile în care, din diverse pricini, exista doar o singură femeie în tot apartamentul, nu scria nimic pe uşă. Nu exista nici măcar un semn că a fost ceva tăbliţă de aia acolo, o gaură de cui, ceva acolo.

Am asistat şi la momente care atunci nu mi-au spus nimic, dar care acum mi se pare aiuritoare. „Bună ziua, sunt doamna Ionescu Vasile„, spunea madama, prezentându-se unui alt cuplu. Deci cum? Doamna Ionescu Vasile? Aha…

Acum, în 2013, cum ar veni, dacă te duci să te plimbi un pic printr-o scară de bloc – ia faceţi exerciţiul ăsta, să îmi spuneţi dacă şi vouă vă dă la fel – nu prea mai vezi astfel de plăcuţe doar cu numele domnului. Vezi  câteva gen „Fam. Ionescu” şi atât. Dar cele mai multe sunt doar cu numărul apartamentului. Cele cu „Fam. Ionescu Vasile” sunt acele vechi, din anii trecuţi despre care vă vorbeam mai sus, neschimbate, neînlocuite, cu doamna Ionescu nefiind acasă.

Romanii, aceşti străbuni senzaţionali ai civilizaţiei noastre occidentale, aveau în pater familias nu doar pe tatăl familiei, aşa cum multă lume se limitează să înţeleagă acest termen. Pater familias însemna mai degrabă faptul că el, şeful suprem, avea drept de proprietate asupra familiei. La propriu. Soţia, copiii, liberţii, sclavii erau proprietatea lui pater familias, alături de bunurile celelalte (animale, terenuri, clădiri alea, alea). Aşa s-a construit societatea romană, civilizaţia romană pe care ne-am construit noi, urmaşii lor, Europa. Că a fost bine, că a fost rău, nu m-aş băga decisiv în nuanţe. Dar vă propun să ne uităm la rezultate şi să vedem că civilizaţia  occidentală de acolo ni se trage, de la ei, de la romani, de la modul în care au crezut ei de cuviinţă să vadă lumea.

Vi se pare ciudat să vorbesc despre vremurile în care femeia era proprietatea bărbatului? Şi să laud acele vremuri şi acea civlizaţie? Este, parol că este. Doar că lumea romană de atunci, constituită din acei mulţi patres familias, au făcut mult mai mult decât să fie stăpânii femeilor lor, au pus bazele unei civilizaţii, cu drepturi şi cu libertăţi cetăţeneşti şi cu structuri statale, la care acum, în modernitate, ne-am întors şi de la care au pornit toate mişcările de emancipare. Inclusiv fireasca stare la care suntem acum şi în care bărbatul este nu doar egalul femeii, ci, de multe ori, admiratorul/supusul/fanul ei.

A pune semnul de egalitate între foc şi apă este o întreprindere de un don quijotism înduioşător. Şi cei care se încăpăţânează să rezolve această ecuaţie ontologică se udă şi se frig în acelaşi timp. Dar mai grav este că nu reuşesc să experimenteze ce este minunat la fac şi ce este minunat la apă. Focul şi apa nu pot fi egale, dar sunt complementare la modul splendid! De fiecare dată când apa doreşte să fie foc, focul doreşte să fie apă. Dar totul se termină într-o fâsâială, pardon my French. Şi, fireşte, focul se stinge şi apa se evaporă. Fâsâind.

Doamnelor şi domnişoarelor, vă recomand să nu vă doriţi egalitate cu bărbaţii. De ce aţi face-o? De ce să vreţi să fiţi aşa urâţi şi netrebnici şi capsomani cum suntem noi, bărbaţii, de multe ori? De ce să vreţi să scoateţi din voi, pe principii egalitariene stupide, frumuseţea a ceea ce sunteţi şi ceea ce faceţi? Voi sunteţi mai frumoase, mai bune, mai deştepte. Voi sunteţi focul. Noi suntem apa. Lăsaţi-ne să vă reflectăm frumuseţea şi să ne minunăm de ea. Pentru că acesta este destinul nostru, să fim apă focului. Dar să ştiţi că nu putem fugi de ceea ce suntem, iar atunci când vreţi să ne ardeţi, apa din noi vă va stinge câte un pic din flacăra superbă în care ardeţi…