Când scriu aceste rânduri sunt în Munchen, într-un foarte cochet hotel, numit Excelsior, nu departe de centrul vechi al urbei bavareze. Prezenţa noastră aici este etapa cea mai „spumoasă”, dacă vreţi :D, a călătorie pe care o facem în cadrul Ciuc Radler Trip. V-am povestit cu am băut două beri în birtul gării din Miercurea Cuic (nu e greşeală, intraţi şi vedeţi ce şi cum :D), în prima fază a călătoriei noastre, vă sunt dator cu povestea vizitei la fabrica de bere din localitate, ştiu, doar că înainte aş vrea să vă spun, pe scurt, o întâmplare. Pentru că, în astfel de deplasări, au locul tot felul de mini-isprăvi, ca să le zic aşa, care aduc sarea şi piperul. Şi care arată că, în ciuda unora, şi bloggerii sunt oameni. Şi că ne cam distrăm, admit masiv :D
Am zburat spre Munchen de la Sibiu. Ocazie cu care am marcat două premiere: a fost prima dată când eu personalmente am decolar de pe acest aeroport şi, mai fain, a fost primul zbor ever pentru Ionuţ Bunescu. Aşa că vă daţi seama ce am început să îl trollăm, ca nişte cumsecade amici şi companioni de călătorie care suntem, fireşte :D Cred că am şi deranjat un pic călătorii Deutsch din acel avion, dar no, ce să facem, nu ne-am putut abţine, ne cerem scuze pe această cale şi promitem să nu ne schimbăm niciodată, căci mare păcat ar fi să facem aşa ceva… :)
Ionuţ a dus cu brio avalanşa miştourilor noastre („măh, ştii că la primul zbor trebuie să mergi să sai mâna cu pilotul, da? măh, ştii că la sfârşitul zborului se obişnuieşte să laşi câţiva euro pentru pilot, da? măh, ştii că…„). Ba chiar a primit şi un cadouaş de la însoţitoarele de bord (am zburat cu Lufthansa) când au auzit că e boboc aeronautic. Adică, una peste alta, chiar s-a comportat ok. Bine, e drept că a şi avut noroc de un zbor super lejereanu, norocul lui!
Uitându-mă la Ionuţ chiar înainte de decolare (nu era în apele lui, se vedea), mi-am adus aminte de emoţiile pe care le-am avut la primul meu zbor. La Roma mergeam. Nu îmi era frică – sutn un fatalist convins, dar unul activ! Doar curios să văd cum este, să experimentez. Ce mi-a plăcut le nebunie atunci a fost demarajul avionului când forţează desprinderea de la sol. Mi-am zis atunci că taaaaaare mult mi-ar plăcea să fiu măcar o dată în carlingă şi să accelerez eu în locul pilotului… Ce senzaţie trebuie să fie… Şi de atunci, de fiecare dată (habar nu am câte zboruri am la activ, cred că înspre sută sau ceva) mă tot gândesc că taaaaaaaaare mi-ar plăcea… :))
Spuneam că sunt fatalist. De aceea nu prea simt frica de avion. Pentru că, în concepţia mea inexpugnabilă, ce ţi-e scris, aia e. Aşa că de ce să mă agit degeaba şi să trăiesc cât am de trăit cu frica la purtător? Dar ştiu că alţii au o frică teribilă de zbor. Care se mai atenuează odată cu bifarea mai multor zboruri, dar nu dispare niciodată.
Nu cred că faptul că eşti la câţiva kilometri deasupra solului e problema. Cum nu cred că statistica referitoare la faptul că eşti mai safe în avion de nu ştiu câte ori decât într-o maşină nu e un argument care să te liniştească definitiv :))
Cred, însă, că spaima de avion vine din conştientizarea faptului că îţi pui viaţa în mâinile pilotului şi ale copilotului. Şi că nu ai nici o şansă să îţi retragi această decizie, să te răzgândeşti. Eşti în aer, sus de tot, nu poţi merge la pilot şi să îi spui „şefu, gata, trage pe dreapta, cobor la prima” :)) Mă rog, cel puţin aşa îmi pare mie. Dar ce ştiu eu…
24 thoughts on “Despre frica de avion. În context de bere :D”
Suna cam aiurea dar in caz de „doamne fereste” la zborul cu avionul ai un avantaj mare … riscul sa ramai infirm e extrem de mic.
Hmmm, nu am fost niciodata mare fan de umor negru. Si am impresia ca o sa raman asa inca multa vreme de acum inainte.
@d-petre, e cel mai tare motiv ever:)) Si mie mi-a fost teama, insa am trecut peste.
Ne temem de ceea ce nu putem controla, clar.
Mie nu mi-e teamă, cum mi-ar fi când sunt îndrăgostită de zbor? Avion, parașută, balon, mi-s toate încercate și aproape de suflet…
Doar că, fiecare simte în felul lui. Mă amuz când văd câte un ditamai bărbatul tremurând la decolare… dar tac și accept că suntem diferiți.
Ahh, ce dor de zbor mi-ai făcut…
Ce vorbesti, nu te stiam asa de zburatoare :)) Adica stiam ca esti aproape de fenomen, dar nu ca ai fost pilot de lupta intr-o viata anterioara :D
Mda, sunt multe, stau pitite… :))
Cu parașutismul am făcut cunoștință taman la 30 ani, două salturi individuale, eu și voalura și cerul și teama și nebunia și entuziasmul, după jumate de an de școală. Intens și eliberator.
Avioanele mi-au plăcut mereu. Am încercat și avioanele de acrobație anul trecut și m-au dat peste cap de nu mai știam de mine dar sunt, de fapt, fan zbor soft. În rest, zboruri să fie, oriunde, oricât, oricum. Aproape. :)
Baloanele, ei, baloanele, acolo-i poveste lungă. Le iubesc. Sunt un must, crede-mă. Soft, suficient de înalte cât să te simți aproape de cer, suficient de joase cât să fie toate clare-n jur, libertate și totuși, o dependență totală. Frumos.
Încă sper că treaba cu pilotul poate fi-n viața asta. Pe următoarea nu mă pot baza. :)
Cand am zburat prima oara cu avionul nu cred ca am constientizat in mainile cui imi pun viata. Eram doar foarte entuziasmata ca plec intr-o vacanta pe care mi-o dorisem. La al doilea zbor am stat in avion langa cu baiat foarte panicat care jura ca n-o sa mai calce intr-un avion vreodata si ca DACA aterizam cu bine, o sa pupe pamantul din aeroport. Am stat de vorba cu el si m-am uitat la pozele lui din vacanta in timp ce-mi explica a zecea oara acelasi lucru, numai ca sa-l vad ca nu lesina de frica. Am zburat recent in vacanta noastra in SUA aproximativ 40 de ore in total. Mi-a fost teama doar noaptea cand se mai zdruncina din cand in cand. In rest am fost linistita. Imi place sa zbor si daca o fi sa mor… intr-un avion… asta e. Poti muri foarte bine de infarct la tine in casa in timp ce te uiti la televizor. Imi doresc la cat mai multe vacante si la cat mai multe zboruri :D
Citind comentariul tau ma gandesc ca unii vad o deplasare cu avionul peste ocean ca un fel de business, adica ar calcula cat investesc si cat scot.
„Bag emotii la greu si spaima la si mai greu, dar imi este cu plus ca ma duc si eu sa ii vad pe americani” :))
Multi care au asa spaima nici nu se incumeta sa se urce intr-un avion pana peste ocean. Stiu eu o colega. Are sansa sa mearga in Las Vegas (nici macar pe banii ei ci prin firma unde lucreaza sotul ei) si nu pleaca de frica. La ea investitia nu merita sa ii vada pe americani :D Ma bucur ca n-am problema asta pentru ca vacanta in SUA a fost foarte frumoasa :D
De fapt, nu-ţi pui viaţa în mâinile piloţilor. Ţi-o pui într-o bucată de pix aflată la graţia aerului. Că aşa văd eu că stau lucrurile. Şi da, am teamă de avion, am în general teamă de înălţime :)
Hai ca ai facut tu ce ai facut si ai adus necesara tusa culturala intr-un context aviatic. „bucată de pix aflată la graţia aerului”, zice… :))
Dacă ţi-e să mori de accident de avion aşa vei muri! Nu e nevoie să zbori cu avionul ca să se întâmple asta, e suficient să-ţi cadă unul pe casă.
In noaptea asta plec la Milano si crede-ma … o sa incerc sa nu plec, o sa zic ca nu e nevoie, o sa caut iesirile, o sa plang putin, o sa stau crispata, o sa numar minutele si orele :))
Hmmmm, visez la ziua cand o sa te vad alaturi de Bunescu, Ciubotaru si Crivat intr-un zbor transatlantic… =)) =))
Vai dar multumesc de urare. Cel mai mult am zburat 2 ore, acum sunt maxim de speriata. Na vedem. Prima data am plans nonstop dus-intors. Abia la al patrulea zbor m-am si dus la baie. Apoi am si mancat. Evolutie, nu gluma :)
Spaima de zbor trece cu un distonocalm, ceva, sau ăla-i pentru rândunele?
Colegii mei au fost in gasca la Las Vegas si-au avut un „boboc” care nu mai mersese cu avionul nici 5 minute. De frica. Nici in telecabina nu-i place :) Si a debutat cu o cursa spre America :) Din cate mi-au spus ei, teama se atenueaza cu Royal Jelly (laptisor de matca). Se atenueaza, nu trece :) Despre alte remedii n-am auzit/
Cu spaima de zbor ori ba, sa nu uiti sa bei vreo doua beri bavareze si in cinstea noastra-cei de pe plaiurile mioritice ! :)
Culmea e ca nu mi-e frica de avion. In schimb, de serpentinele fara parapet de pe Transfagarasan & Transalpina mi-e frica de mor!
Frumoasă poveste!
Asta îmi aduce aminte că am primit „botezul aerului” la doi ani şi jumătate… Şi acum mă mai încearcă teroarea amestecată cu curiozitate, din acea zi…
Poate o să povestesc pe blog… :) Farse d’ale aviatorilor, mdeh…
E o poantă care zice că oamenii sunt de trei feluri: oameni buni, oameni răi şi şoferi. Acuma că mă mai gândii, cred că sunt de patru feluri: buni, răi, şoferi şi piloţi!
Rău am fost, şofer sunt şi acum, pilot am fost (vreo câteva minute…). Mai rămâne să clarific cu opţiunea 4… :D :o
A fost foarte mișto, chiar pot să spun că îmi place să zbor. Și ia, să vă aud, cine a mai primit cadou la primul zbor, a? :D
Pingback: Cum a fost la Munchen în Ciuc Radler Trip (sau "iarăşi nu au povestit bloggerii cu jurnaliştii") • Chinezu
Te salut! Pot să îți sugerez să intri pe FricaDeZbor.ro, primul site din România care tratează Aviația din perspectiva aviofobilor, îți oferă toate instrumentele necesare depășirii anxietății care te cuprinde atunci când trebuie să călătorești cu avionul.
Sau te așteptăm la seminarii!
Ce tare! Merci!