Dat fiind faptul că în ultima vreme am fost prins cu noile îndatoriri şi am avut nevoie de ceva timp pentru a echilibra balanţa şi a găsi un fel de logică în tot ceea ce fac, am cam rămas dator cu scrierile mele de aici. Revin acum, la foc automat, încercând să recuperez şi să pregătesc viitorul. Aşadar, să derulăm pe repede înainte. O să vă las şi link-urile către Rockstage, în caz că vreţi să vedeţi ceva mai multe cuvinte decât cele de aici.

SLASH

Absolut demenţial. Cu burtă, dar demenţial. Un concert în care Slash a arătat că a luat sufletul GNR şi-l păstrează cât se poate de bine, atât prin modul de interpretare al pieselor consacrate, cât şi prin noile compoziţii. Ce face Slash cu Gibson-ul din dotare este de domeniul fantasticului. În plus a avut inspiraţia de a apela la un solist vocal absolut demenţial, Myles Kennedy, vocal care i-ar fi dat clasă lui Axl chiar şi-n zilele lui bune. Slash nu este foarte comunicativ, în schimb este un om care a urcat pe scenă ştiind că are ceva de oferit publicului în schimbul biletelor achitate. Şi trebuie spus că la ceea ce a oferit Slash în acea zi, biletele au fost prea ieftine.

Mai pe larg, pe Rockstage.

SMOKIE

Probabil unul dintre cele mai dezamăgitoare concerte la care am asistat. Trupa a slăbit mult, solistul vocal se chinuie prea mult să semene cu Chris Norman, iar aranjamentele muzicale sunt departe de a fi inspirate. În plus, sala a fost plină de nostalgici şi la un moment dat s-a început dansul ca la cumetriile de dinainte de revoluţie. În 5 minute sala a ajuns din 2013 în 1985, lucru care mi-a forţat destul de mult capacităţile psihice de care dispun. O masă amorfă de involuaţi, la o formaţie despre care am înţeles ce a reprezentat, măcar şi pentru români. Trist. Aştept cu interes recitalul lui Chris Norman, deşi mă tem că şi acesta va fi poluat de aceleaşi personaje pe care sper din tot sufletul să nu mai ajung să le revăd.

Mai pe larg, pe Rockstage.

SHADOWSIDE – GAMMA RAY – HELLOWEEN

Shadowside a fost punctul slab al concertului de la Arenele Romane. Un stil compozit, o solistă neinspirată, plus asasinarea uneia dintre cele mai bune piese ale celor de la Motorhead au transformat recitalul lor într-un „nu mai termină ăştia?”.
Gamma Ray au mai slăbit puţin, nu mai au furia şi viteza de la tinereţe, dar au o locomotivă de primă clasă în Kai Hansen, probabil atracţia principală de pe scenă. Şi Kai îşi face treaba, salvând tot ce se poate salva dintr-o formaţie care, luată la puricat, ar suferi mult la destule capitole.
Helloween au fost însă extraordinari, parcă eram pe vremuri, vremurile acelea bune, iar Andi Deris şi ai lui arată că nu degeaba sunt trupa vedetă a turneului. Au rupt scena, iar la final când au bisat alături de Gamma Ray am avut senzaţia că va pica minunea aia de cort de la Arene. Power, heavy, istorie, dacă mai erau şi Unisonic acolo atunci am fi avut parte de una dintre cele mai ciudate seri posibile. Poate data viitoare.

Mai pe larg, pe Rockstage.

WISDOM – ELUVEITIE – SABATON

Wisdom au venit, au cântat şi au plecat. Şi am impresia că asta i-a bucurat pe mulţi dintre cei adunaţi la Turbohalle, pentru că de spus nu au spus nimic. Ceva Blind Guardian, ceva Hammerfall, dar combinate prost şi interpretate cam tot aşa.
Eluveitie nu au stat nici ei mai bine. Folclorul mai multor culturi, cimpoi scoţian, metal de Goteborg, vioară aproape clasică, dar fără liant şi fără prea mare inspiraţie. Nu sunt sigur că elveţienii au fost în formă, ştiu doar că mă aşteptam la mult mai mult de la ei, prestaţia lor nefiind cu mult mai bună decât a ceea a maghiarilor de la Wisdom. Poate că Eluveitie ar trebui să se decidă asupra lucrului pe care vor să-l cânte pentru că şaorma aia cu care s-au prezentat la Bucureşti nu are nici măcar calităţile ăleia de la Dristor.
Sabaton sună cu vreo patru grade Richter sub modul în care sunau când i-am văzut ultima oară. De atunci a intervenit însă şi o schimbare de componenţă, una serioasă, şi spun eu că ea se simte din plin în modul în care se exprimă trupa. În plus, Joakim a părut suficient de neinspirat şi lipsit de formă, obosit, cumva răguşit, şi în ciuda show-uului aproape perfect pe care ştie să-l facă acest lucru s-a simţit. Ce a salvat concertul a fost dialogul permanent cu publicul, acesta fiind mereu în priză şi, prin urmare, conectându-se la trupă, chiar dacă nu din motivele pentru care ar fi trebuit să facă asta în primă instanţă. Una peste alta, deşi am auzit pe cineva din sală spunând că „ăştia sună mai tare ca Manowar”, trecând peste comparaţia neinspirată aş spune că Manowar, obosită, cantonată şi repetitivă cum este, ar rupe Sabaton-ul actual în două în materie de forţă şi viteză.

Mai pe larg, pe Rockstage.

Gata, de-acum ne auzim normal, după fiecare concert pe care-l bifez. Să vă fie de bine şi, mai ales, să fie rock.

BogDan