Povestea ursuleţului de pluş

Citește cartea mea ”Ce ne facem, domle, cu influencerii ăștia?” și, dacă nu îți place, îți dau o bere :D

Abonează-te la newsletterul trimis de maximum două ori pe săptămână celor peste 5.000 de abonați.

Despre autor: Fondator și asociat al agenției de comunicare integrată Kooperativa 2.0. Trainer cu peste 300 de workshopuri pe teme de marketing digital susținute. Speaker și moderator la peste 300 de evenimente de business. Blogger din 2007, cu peste 13.000 de articole scrise.

Contact: cristi@kooperativa.ro

Cel mai greu era să facă în aşa fel încât Maria să nu o vadă când plânge. Pentru că nu mai ştia ce să îi răspundă. Pentru că nu ştia cum să se uite în ochii ei mari şi miraţi când o întreabă „mami, de ce plângi?” şi să nu simtă că inima i se sparge în miliarde de fărâme atunci când o vede, apoi, cum se încruntă a dojană şi îi spune cu blândeţe „eu o să merg în rai, mami, acolo e frumos, nu mai plânge”.

Aşa că încerca să pară veselă, să intre în joaca Mariei de-a doctoriţa care consulta de câteva ori pe zi păpuşile şi jucăriile de pluş. Şi cărora le spunea, pe un ton grav, parcă un amestesc înfiorător din toate tonurile serioase ale doctorilor care au consultat-o în ultimii doi ani, să iasă un pic afară, să se joace cu asistentă, căci doctoriţa trebuie să vorbească ceva cu mami. Iar dialogul dintre doctoriţa Maria şi mama păpuşilor şi jucăriilor de pluş Maria, când mama păpuşilor şi jucăriilor de pluş află de la doctoriţă că păpuşile şi jucăriile de pluş erau foarte bolnave şi că nu mai erau multe speranţe, era acel moment când trebuia să plece, să invoce ceva la bucătărie şi să iasă repede din cameră înainte ca Maria să nu o vadă că plânge.

Mami, o întrerupse Maria, dar Domnul Ursulică are suflet?„. Şi arătă către ursuleţul de pluş pe care îl cumpărase acum două zile pentru Maria, şi de care fetiţa se îndrăgostise foarte tare. Îi plăcea atât de tare încât Domnul Ursulică juca acum rolul tatălui păpuşilor şi jucăriilor de pluş în discuţia cu doctoriţa. Îl lua peste tot cu ea, la analize, în parc, dormea cu el, mânca alături de Domnul Ursulică. Era cel mai bun prieten al ei.

E jucărie, iubita mea, nu are suflet„, îi răspunse . Dar în secunda următoare îşi dădu seamă că făcuse o imensă greşeală. Căci ochii Mariei se făcură mari, sprâncenele se arcuiră a spaimă, lacrimile au început să curgă pe obrajii ei palizi şi abia reuşi să o audă spunând.

Mami, asta înseamnă că o să fiu singură în rai, până aungi şi tu la mine, pentru că Domnul Ursulică nu are suflet şi nu poate veni şi el…„.

—————————–

Jucăriile nu au suflet, aşa este. Dar noi, oamenii, avem. Şi dacă noi, oamenii, alegem să rupem un pic din sufletul nostru, doar un pic, nu mult, atunci şi jucăriile pot avea suflet. Sufletul nostru.

Vă rog să rupeţi un pic din sufletul vostru şi atunci când cumpăraţi jucăriile de pluş de la Ikea, până pe 29 decembrie, să vă gândiţi că acea bucăţică de suflet se face una mare, imensă, din toate bucăţile noastre şi că toate la un loc pun un zâmbet pe faţa tuturor celor ajutaţi de UNICEF şi Salvaţi Copiii.

Vă mulţumesc.

Share on facebook
Distribuie pe Facebook
Share on linkedin
Distribuie pe LinkedIn
Share on whatsapp
Distribuie pe Whatsapp

1 thought on “Povestea ursuleţului de pluş”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

5000 de abonați la newsletterul meu n-au cum să greșească :)