Ceea ce vă spun în rândurile de mai jos este experienţa mea personală. Nu citate din cărţi, nu teorie livrescă, nu ce mi-au spus alţii când am fost la bere sau am văzut prin nişte slideuri la nişte conferinţe. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie în ultimii patru ani. Cu menţiunea – îngrozitor de importantă, desigur – că vreo 90% din ce mi s-a întâmplat am vrut eu să mi se întâmple. Căci dacă anumite lucruri ţi se întâmplă întâmplător, cum ar veni, e ok doar dacă ştii să tragi anumite beneficii din ele. Numai că nu ţi se întâmplă prea des. Iar unora astfel de noroace – hai să le spunem aşa – nu li se întâmplă aproape niciodată (în mare măsură pentru că nu sunt în stare să le vadă, dar asta este o altă discuţie…).
Şi vă voi spune o poveste. În 3 paşi. Sau etape. Sau episoade. Sau cum vreţi voi să le ziceţi. Astăzi despre „Blogger”. Etapa blogger. Sau cum vreţi să îi ziceţi.
A fost odată ca niciodată un blogger
Aşa începe orice poveste 2.0. Pe care nimeni nu îl ştia, pe care cei din jurul său nu prea îl înţelegeau de ce s-a apucat să scrie pe net tot felul de chestii, pe care ceilalţi bloggeri îl ignorau cu desăvârşire. Şi, după câteva luni de ars manganul prin blogosferă, bloggerul nostru văzând că nu prea are ce vedea, ca să zic aşa, s-a oprit puţin şi s-a gândit ce este de făcut. Căci îi plăcea foarte tare să fie blogger, să scrie, să se bucure când lumea îi mai comentează, să comenteze la rândul lui pe alte bloguri, adică să fie în lumea asta care i se părea cea mai faină din toate în câte a fost până acum. Doar că simţea că nu este de ajuns ce face, că trebuie să pluseze un pic. Dar cu ce? Cu ce? Aşa ca a luat decizia să facă aşa: să facă research şi să îi întrebe pe cei care deja au bătătorit poteca 2.0 înaintea lui.
1.0 Adică cum a făcut research? Păi a stat vreo 3 săptămâni şi a căutat pe net tot ce a putut găsi şi citi despre ce înseamnă să fii un blogger mai bun, să scrii mai bine pe blog, cum să îţi construieşti o comunitate în jurul bogului, cum să îţi creşti interacţiunea cu cititorii şi tot felul de astfel de chestiuni, care mai de care mai interesante, căci, fireşte, pe măsură ce citea despre o temă, vedea un link către alta şi tot aşa, tot aşa, până la un moment dat a simţit bloggerul nostru că ar cam şti cât de cât cu ce să înceapă. Cât de cât zic, nu vă gândiţi la ceva masiv. Doar că avea un punct de pornire documentat. Şi-a aranjat notiţile – căci aşa s-a făcut researchul, old school, cu pixul şi carneţelul, le-a centralizat şi a făcut nişte paşi de urmat. Şi i-a urmat neabătut, cu o încăpăţânare caracteristică doar celor care cred cu adevărat în ceea ce fac şi ştiu că ceea ce fac e bine.
1.1 Adică cum să îi întrebe pe alţii? Păi foarte simplu. Ori le-a dat un mail, ori i-a tras de mânecă pe la o conferinţă sau la un alt eveniment la care i-a văzut. Şi spre surprinderea multora (dar nu a lui, a bloggerului nostru, care ştia că şi ăştia cu nume mare sunt oameni), Greuceni precum Manafu sau Bobby Voicu nu numai că i-au răspuns, ba chiar erau bucuroşi să îi răspundă la întrebări. Şi ce bine i-au prins răspunsurile astea…, abia în timp a înţeles asta, motiv pentru care le mulţumeşte de câte ori simte că ar trebui să o facă.
2.0 Bloggerul nostru a înţeles că ar trebui să îşi ia un domeniu propriu, să nu mai stea pe .wordpress.com. Pentru că, ziceau specialiştii pe care i-a citit, un domeniu propriu este un mesaj că iei bloggingul în serios, că nu mai e o joacă. Asta pe lângă faptul că arată mult mai bine, fireşte. Apoi a înţeles că ar trebui să aibă o găzduire cât de cât decentă, ca să poată să lucreze mai cu talent când vrea să facă modificări sau alte alea, adică să se mişte mai lejer. Şi temă proprie trebuie??? Da, şi temă proprie, aşa ziceau specialiştii. Şi cum bloggerul nostru a luat decizia să îi asculte pe specialişti, a făcut cum cum au zis ei. Şi a costat asta. Căci toate costă când vrei să faci pasul către ceva mai mult şi mai sus decât ceilalţi. Cine înţelege asta e bine. Cine nu înţelege asta iarăşi e bine, fireşte. Numai că nu e bine pentru ei, desigur.
2.1 După ce a făcut toate acestea, bloggerul nostru s-a apucat să scrie. Despre ce? Simplu. Specialiştii i-au spus să scrie o perioadă despre ce simte el să scrie şi după aia, în timp, îşi va da seama despre ce este cel mai bine să scrie. Pentru că – teribil de importantă lecţie – atunci când eşti blogger trebuie să scrii cu sufletul, iar cu sufletul poţi scrie despre lucruri, oameni, întâmplări pe care le vezi şi le simţi cu sufletul. Pentru că orice forţare va duce la nişte scremeri inutile ale bloggerului şi, în timp, lumea îşi va da seama de falsitatea lui şi îi va curma suferinţa prin simplul gest al necititului. Aşa că vreme de câteva luni a scris despre ce i-a venit în minte. Cu suflet. A şi exagerat, aşa cum se întâmplă când îţi cauţi calea şi stilul şi personalitate 2.0. Dar e o etapă care trebuie trecută, nimic de speriat. Cu condiţia să fie o etapă, nu să stai tot la nivelul ăla până vine încă o eră glaciară.
2.2 Şi după ce a scris şi a scris şi a scris, bloggerul nostru şi-a dat seama că lumea reacţionează mai bine doar la anumite subiecte. Aşa că a început să se focuseze pe alea. Şi lumea a început să reacţioneze şi mai bine. Şi lumea a reacţionat şi mai bine. Şi tot aşa. Aveau dreptate cei care i-au spus la început că aşa va fie, el doar să scrie din suflet şi în timp se va lămuri el pe ce nişă – vaaaai, ce urât cuvânt… – sa se oprească. Şi aşa a fost. Şi uite că s-a trezit la un moment dat că are nişte comentatori care revin aproape la fiecare postare şi cu care discută tot felul de chestiuni şi schimbă tot felul de gânduri şi experienţe.
2.3 Dar dacă ar ieşi la o bere cu unii din comentatori?, s-a gândit bloggerul nostru la un moment dat. I-a întrebat pe câţiva şi ei au acceptat cu bucurie. Şi berea a curs gârlă. După mai multe întâlniri de astea, bloggerul nostru a învăţat o lecţie fundamentală: dacă stai doar pe internet creşti cât creşti, dar la un moment dat ajungi la un prag care poate fi trecut doar dacă începi fixarea brandului în offline. Brandul de blogger? Ce brand? Hmmm, interensant, ia să mă gândesc eu la asta…
Va urma…
24 thoughts on “Povestea unui blogger. Episodul 1”
Frumoasa poveste
:)
cum? a trebuit sa muncesti? si inca o mai faci? si eu care credeam ca ti-a cazut succesul in brate din cer, fara sa faci nimic… :)
Surprinzator pentru unii, da, a trebuit sa muncesc mult. Uneori prea mult si cam degeaba, dar asta iti dai seama doar dupa, of course :))
Sa stii ca pe langa cei care comenteaza aproape la fiecare articol mai sunt si cei care citesc aproape fiecare postare :) dar comenteaza mai rar. Si sa stii ca si aia iti sunt alaturi ;)
Stiu, stimabile, si o sa stii si tu si ceilalti care imi fac onoarea sa ma citeasca pentru ca o sa scriu ceva special pe tema asta zilele urmatoare :)
Neaparat sa continui povestea :)
Parca e povestea ta…Vad unele asemanari :)
foarte faina poveste
Povestea e frumoasa. Asteptam continuarea! :)
Pana la 2.1 (inclusiv) ma regasesc si eu printre ce spui. Multumesc ca ai spus-o atat de frumos si prin asta imi dai sperante.
Lasa povestile :) si spune mai bine ce pile ai avut la zeul onlineului si la zeita blogosferei ca stim noi ca altfel nu se poate sa reusesti … :) … sau la cine ai dat spaga ? :)
Pe zeul onlineului l-am cunoscut la o bere. Baiat modest, simaptic, dar cam retinut. Si venise si fara bani la el, asa ca i-am facut eu cinste. A zis ca nu ma uita. Nu ne-am mai vazut de atunci.
Pe zeita blogosferei am vazut-o doar in trecere. Se ducea la nu stiu ce conferinta de presa. Cica se ducea sa isi faca rost de niste adepti. Nu ne-am mai vazut de atunci.
Foarte frumoase randuri. Informarea este o cheie.
Salut Chinezule! Să-ţi zic sincer, îi citeam pe Manafu, Voicu, Zoso, Comănescu dar de tine am auzit de la un prieten comun – Cristi Ghena, sau Frisk, cum îi place lui :)
Să ştii că de la prima intrare în casa ta (pe blog) nu am vrut să mai ies. Te citesc zilnic, sau ori de cîte ori postezi, te-am băgat în blogroll să te am mai aproape de mine să nu pierd ceva.
Şi ca orice basarabean mai zănatic, am şi eu o rugăminte – dacă nu-ţi ia mult timp, aruncă şi tu o privire peste ceea ce scriu de vreo 4 ani încoace. n-am să-ţi fac spamming pe blog, dar adresa blogului am băgat-o cînd am completat formularul pentru comentarii.
Merci şi nu uita că cineva aşteaptă postările tale. Să ai o zi bună.
Draga colegu,
Iti spun asa pentru ca, stii tu, suntem colegi la faza cu cartea lui Cristi, despre care nu spunem acum nimic in plus :D
In rest, iti multumesc pentru aprecieri si sa speram ca o sa ne vedem la o bere o data :)
eu cand am intrebat pe greuceni, unul singur a avut decenta sa-mi raspunda. TU!
in rest, nici macar un reply la mail.
ba zoso mi-a zis foarte obraznic faptul ca el n-are timp de copii. eram prin 2008.
Interesant modul pe care l-ai ales pentru a povesti toate astea.
Foarte buna ideea cu aceste postari. Nu pot sa spun decat multumesc. Experinta astfel impartasita face mai mult decat tonele de material scrise pe aceasta tema.
Pingback: Webstock 2012 a fost PRO BLOGGING | Mihaela Ivan
Pingback: Teoria minimului în blogosferă • Chinezu
Foarte frumos! Multumesc si eu pentru articol. E deschizator de ochi si minti :D
Pingback: Chintesenţa zilei: despre "primul" sau "prima" pe blog • Chinezu
Pingback: Webstock 2012 a fost PRO BLOGGING | Mihaela Ivan