Un lucru interesant ce a reușit Valerio Massimo Manfredi cu ”Idele lui Martie”: să ne țină în suspans chiar dacă finalul îl știam de hă hă hă și știam că nu are cum să fie altul :) Pentru că, evident, cartea abordează zilele din preajma uciderii lui Cezar, dar o face în stilul consacrat al autorului, adică îmbină faptul istoric cu cel inventat și o face într-un mod care te prinde.

Pare ușor ce a făcut Manfredi. Adică să iei un subiect clasic din istorie, încarcat de niște semnificații profunde, mai adaugi puțină imaginație și vreo câteva personaje inventate, pe lângă cele despre care știm că deja sunt reale, și gata e scriitura. Numai că nu e chiar așa. Pentru că îți trebuie multă cultură în domeniu și multă cercetare ca să reconstitui epoca așa cum o face autorul. Iar veridicitatea a ce se întâmplă în roman ține de detalii, de foarte multe detalii precum interiorul unor hanuri, cum arăta biblioteca lui Brutus, cum se organiza Legiuna IX încarturită în oraș, detalii care nu par foarte importante, dar care pentru mine au făcut toți banii :)

Îmi exprim, totuși, un regret de ordin strict personal. Și când zic personal ține fix de mine, adică de modul în care, după atâtea cărți pe subiect citite, mi l-am imaginat pe Cezar (căci fiecare citim cărțile creând personajele). Iar Cezar pe care îl descrie Manfredi nu e ”Cezarul meu” :) Sigur că trebuie să se accentueze tragismul personajului pentru a merge pe suiectul cărții, dar, cu toate acestea, nu l-am resimțit pe personaj așa cum aș fi dorit :)

Recomand cartea celor care vor o lectură ușoră, dar captivantă și care să afle sau să vadă dintr-o altă perspectivă un eveniment crucial în istoria Imperiului Roman, asasinarea lui Cezar.

PS. Mulțumesc încă o dată celor de la Editura ALL pentru surpriza făcută cu autograful lui Manfredi :)