Evident că și eu mă uit la filme. Dar și mai evident este că mă uit la ele nu la modul profesionist (bine, eu nu cred că există așa ceva, că doar nu ai un șubler filmografic, standard galactic, cu care să le măsori), ci doar așa cum mă coafează pe mine. am io niște criterii personale, dar sunt relativ vagi și fără valoare de adevăr, ca să zic așa. Așa că atunci când nu îmi spune mare lucru un film, nu mă dau după corcoduș, ci o spun. Deși unii o să spună că sunt mai de la țară și că nu înțeleg io adevărata artă (ceea ce se prea poate, nu zic nu, căci da, sunt mai de la peluză :D). Dar nici să ne extaziem în fața unui film numai pentru că niște critici (pe care nici nu îi știm și nici nu ne prea interesează în viața de zi cu zi, în civilie) zic că e magnific sau, în unele cazuri, pentru că respectivul film este pe trend sau, în alte cazuri, pentru că așa trebe scris (dacă tot ai fost invitat la proiecția cu pricina).

Ieri, spre exemplu, am fost la deschiderea Festivalului de Comedy Cluj (by the way, foarte mișto ispravă, dau LIKE mare :D) și am văzut Defendor, cu Woody Harrelson în rolul unui personaj tragic, cu masive limitări intelectuale, care, pentru a putea trăi mai bine în lume și cu el însuși, și-a acordat cu de la sine putere rolul de super erou. Și din această postură pățește tot felul de chestii. Povestea este o parabolă, evident, căci ce i se întâmplă personajului e nu e făcut doar pentru a avea motiv de a face filmul, ci pentru a te face să faci niște paralele cu ce se întâmplă prin viața ta și cu ce cauți tu în lumea asta. Adică, mai pe românește, dacă vrei să înțelegi ceva din film (și despre tine) poți să o faci.

Numai că mi s-a părut că drumul pe care îl propune regizorul către această înțelegere e prea complicat, tocmai pentru că a preferat o abordare directă, cam americănească (să nu obosească neuronul unora :D), mergând pe principiul ”și dacă te uiți la o frunză de brusture trebuie să găsești niște înțelesuri adânci, dar la un film în care joacă Harrelson?”. Care, e drept, joacă excelent.

Nu m-a dat pe spate filmul. Nu e unul prost, evident, dar nici să îi conferim niște valențe de producție care să ne pună pe gânduri o săptămână. E de văzut, desigur, dacă ești pe zona amatorilor de filme care trebuie bifate și de la care să pornești o discuție. Dar cam atât…