Când am acceptat, foarte onorat, recunosc, propunerea de a fi blogger oficial al excepționalei campanii Drumul Mingii, credeam că înțeleg în ce mă bag. Dar sâmbătă, în Timișoara, am înțeles că eu priveam lucrurile doar din partea tehnică, dacă vreți, organizatorică, a întregii isprăvi. Dar câțiva dintre cei pe care i-am văzut în Piața Unirii din minunatul oraș de pe Bega m-au făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă, de fapt, acest fotbal adevărat pe care îl propovăduiește Bere Timișoreana. Hai să vă dau doar câteva exemple, un fel de plimbarea de suflet printre generații.
Am văzut un domn pe la vreo 60 de ani, care stătea singur într-un colț al terenului unde Echipa legendelor, cu Belodedici și Cămătaru, juca împotriva Echipei suporterilor (creată ad hoc după un foarte simpatic turneu de plimbat mingea printre jaloane). Zâmbea la fiecare stop impecabil al lui Cămătaru sau la fiecare minge în diagonală perfect trasată de Belodedici sau la fiecare gol pe care cei din Echipa legendelor îl înscriau. Dădea ușor din cap, cu un aer mândru și nostalgic, de parcă știa el ce știa, de parcă retrăia acele momente din amintirile lui, când fotbalul adevărat era o adevărată religie în țara comunistă care nu îți dădea voie nici să visezi, nici să te rogi. M-a emoționat acest domn, căruia îi mulțumesc că m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă cu adevărat Drumul Mingii.
Am văzut doi copii, pe la 11-12 ani, care îi încurajau de pe marginea terenului pe prietenii lor din Echipa suporterilor. La un moment dat unul dintre ei, mai tare în clanță, după un gol superb marcat de Cămătaru, a răbufnit admirativ ”no ni la moșii ăștia…”. La care celălalt puști l-a contrat imediat și, cu un ton de o maturitate extraordinară, a spus: ”taci, măh, că ei au 50 de ani de talent”. Minunată lecție de fotbal adevărat, mulțumesc, copii, pentru că m-ați ajutat să înțeleg cu adevărat ce înseamnă Drumul Mingii.
Am văzut tinerii care s-au adunat să alerge cu mingea la picior pe Drumul Mingii. M-am apropiat de un grup de vreo 1o astfel de tineri și i-am auzit dându-și sfaturi unii altora, cum să nu forțeze prea tare ca să nu se obosească prea repede, cum să poarte mingea cu pase scurte, nu lungi, să nu piardă controlul balonului, parcă erau o echipă care se pregătea de meci. La un moment dat, un alt tânăr, care nu era echipat pentru alergarea ”oficială”, le-a aruncat râzând ”băi, voi pentru un tricou și pentru o minge ați venit să alergați și să vă pierdeți noaptea?”. La care unul din alergători a răspuns: ”Tu crezi că pentru un tricou și pentru o minge vrem noi să alergăm? Tu crezi că de aia am renunțat noi la El Clasico (în seara respectivă se juca Real cu Barca)? Nu, măh, noi am venit aici pentru că vrem și pentru că așa simțim”. Murmure de aprobare din partea celorlalți. Și chiar și cel care a pus întrebarea a dat din cap aprobator. Mulțumesc, băieți, că m-ați ajutat cu adevărat să înțeleg ce înseamnă Drumul Mingii.
Am văzut suporterii care au fost selecționați să joace cu legendele cum, în timpul meciului, se luminau la fața când Cămătaru îi bătea pe umăr, apreciind o pasă sau o deposedare, sau când Belodedici, după un contact mai bărbătesc, le întindea mâna sau cum se bucurau când reușeau să înscrie. Iar apoi, la finalul meciului, bucuria cu care povesteau prietenilor de pe marginea terenului fazele pe care aceștia oricum le văzuseră, că doar asistaseră la meci :) Și iar am înțeles mai bine ce înseamnă Drumul Mingii.
Acesta este fotbalul adevărat. Cel pe care îl joci mereu și mereu în sufletul tău, multă vreme după ce meciul s-a terminat. Și în care ești mereu câștigător, căci nimeni nu are cum să piardă în acest campionat etern al frumuseții fotbalului din ochii suporterilor.
Drumul Mingii nu a început sâmbătă în Timișoara. Ce s-a întâmplat acolo a fost doar o continuare a unei povești care se scrie singură și în care personajele suntem noi toți…
11 thoughts on “Care este, de fapt, faza cu Drumul Mingii”
Eu sti ca nu-s cu fotbalul, dar povestea aia cu batranelul ai reprodus-o atat de bine incat parca incep sa-mi aduc aminte de niste meciuri jucate de jucatorii nostri in ciorapi, si chiar daca eram mic tot imi aduc aminte ca se juca fotball nu ca azi.
Acum pe bune, mie nu mi-au dat niciodata lacrimile la fotbal, dar barem la un articol in legatura cu acesta. Insa de data asta draga Chinezule (sufletist ce esti), mi-ai pus capac :) Vorbesti despre mai mult decat sport, tu vorbesti de emotii adevarate si ma bucur din suflet ca exista oameni ca tine si ca ei, cei pe care i-ai amintit mai sus.
Nu stiu stiri din fotbal, dar eu mai joc din cand in cand. E bun ca sport si ca premiza de a iesi la bere cu ceilalti :D Nu mai zic ca asa inveti ce inseamna sa fii organizat, sa aplici tactici si sa joci in echipa .
dragilor, am scris din suflet, caci cu sufletul am inteles eu ce s-a intamplat acolo :)
va multumesc
Adevarat chinezule. Si e sufletul cel care conteaza definitiv! Numai bine
Am stat langa tine la meciul dintre suporteri si legende. Eu am ramas impresionat de lejeritatea cu care Belodedici si Camataru raspundeau la fiecare persoana care ii aborda pentru o fotografie sau un autograf..
De felul acestora de a fi atat pe teren cat si in afara acestuia..
Din pacate acum reusesti sa impresionezi doar daca esti inabordabil in afara terenului si esti cat mai arogant.. Persoanele la care faci tu referire, sper sa nu ma insel au facut parte in trecut la echipele Chinezul si Rispensia Timisoara. Aveau in jur de 85 ani.Felicitarile mele pentru articol.
Pingback: Citește, nu vei fi singur « Semanticus Blog
Fotbalul este una dintre putinele activitati care poate sa aduca in acelasi loc tot felul de persoane, care la randul lor sa se bucure impreuna, lasand la o parte prejudecatile la marginea terenului. Pacat, ca nu se fac mai multe initiative de genul acesta.
Pingback: Giolly » Cupa Romaniei Timisoreana
Pingback: Bloggerii și twitteriștii din Pitești sunt așteptați la bere :D | Chinezu
Pingback: Cum s-a mutat blogosfera in offline | M A N A F U *