Când eram mic citeam pe rupte romane polițiste. Dar numai alea care te țineau în suspans până spre finalul cărții. Dacă mă prindeam mai repede cine e criminalul și cine îl ajută, nu mai mă coafa să o citesc în continuare, mi se părea că e slab scrisă, eram dezamăgit. Apoi, pe măsură ce a trecut timpul, am renunțat să mai citesc romane polițiste. Nu mă întrebați de ce…
Am citit cartea ”Ucideți generalul” a lui Bogdan Hrib și am redescoperit plăcerea de a citi polițiste. Acuma, mărturisesc, mă și gândeam că, știindu-l pe Bogdan că doar ne-am băut niște cafele, dacă mă prind înainte de finalul cărții ”cine a făcut-o”, o sa îl sun să îi zic că nu a reglat bine tirul, ca să zic așa :) Numai că nu m-am prins. Am bănuit câte ceva, e drept, dar de prins categoric nu m-am prins.
Pe lângă povestea din carte cu un general de armată implicat în Revoluție și care trebuie să fie ucis din diferite motive (cu implicarea a tot felul de servicii secrete și persoane mai mult sau mai puțin secrete), mie mi-a plăcut firul poveștilor din armata făcută de personajul principal pe undeva pe la Buzău, care sunt savuroase, adevărate documentare ale clipei, cum se spune, mult prea veridice ca să nu fie adevărate :D și, de aceea, captivante.
Rămâi și cu un gust amar după ce termini cartea. Adică așa se întâmplă în cazul meu, de fiecare dată când ajung, într-un fel sau altul, la subiectul victimelor Revoluției din 1989. Mă cuprinde din nou încruntarea, revolta, remușcarea. Și, din păcate, cred că așa o să mă simt toată viața…