Am văzut filmul cu gândul la laudele pe care le primise din toate părțile și din toate pozițiile și mă gândeam dacă nu o să pățesc precum am pățit cu alte filme lăudate de toată lumea și care pe mine m-au prostdispus. Sigur, sunt fan de Colin Firth sau de  Geoffrey Rush, ca să nu mai zic că așteptam cu maxim interes revederea cu unul din preferații mei, Michael Gambon, chiar dacă știam că apare doar de câteva ori. Eram, ca să nu o mai lungesc, puțintel crispat la începutul filmului. Dar au fost de ajuns doar primele 2 minute pentru a mă relaxa și a mă lăsa furat într-o lume de care știam că o să mă lipesc pentru multă vreme de acum înainte.

Filmul este unul excepțional, de referință. Nu doar pentru că jocul actorilor este unul imperial (aici zău dacă pot să dau puncte în plus ori lui Firth ori lui Rush, mi se par amândoi impecabili) sau pentru că modul în care este filmat te transpune în Anglia de prin anii 30 sau pentru că recreează un fapt istoric inedit, dar de o importanță teribilă pentru istoria întregii lumi. Sau, mă rog, și pentru acestea, pentru fiecare dintre aceste motive. Dar cel mai important motiv pentru care cataloghez astfel filmul, este că îl consider unul perfect rotund, în care dacă ai mai pune ceva sau ai lua ceva de acolo s-ar strica acea magie superbă a rotundului perfect.

Așa cum mi se întâmplă cu orice film excepțional, de când l-am văzut îmi revin în minte scene întregi, care mă pun pe gânduri și care mă încântă doar la simpla reamintire. Și știu că, de acum înainte, Colin Firth va fi King George VI pentru mine, indiferent cine va mai face vreodată acest rol. Așa cum Amza Pellea va rămâne Mihai Viteazu pentru totdeauna în sufletul meu. Jocul unor astfel de actori trec dincolo de percepția imediată și intră undeva adânc în sufletul și în mintea ta, ocupând pentru vecie un sertăraș pe care scrie numele personajului pe care l-au interpretat. Și mai știi că un actor care a reușit să facă așa ceva, va rămâne unul din preferații tăi din toate timpurile.