Aş putea să îmi fac un tricou pe care să îl port mereu. Şi pe care să scrie “Nihil sine musica”. Dar ar fi prea mult. Adevărat, perfect adevărat, dar prea mult. Adevărat pentru că nu pot înţelege viaţa în lipsa muzicii. Nu mă pot înţelege pe mine în lipsa ei. Cei 35 de ani ai mei m-au adus la fireasca înţelegere a faptului că muzica este pentru viaţa omului ce este apa pentru viaţă. Poţi trăi şi fără muzică. Dar numai puţin. Şi foarte urât. Prea mult pentru că e vorba de muzica TA, numai a TA, pe care nu o împarţi cu nimeni şi pe care o cânţi doar tu.

Iubesc muzica. Am iubit-o de când mă ştiu. Şi, în multe momente ale vieţii mele, am simţit (oh, cum ne autosugestionăm ca să putem trece peste toate…) că şi muzica mă iubeşte pe mine. Şi mă ajută. “Love of my life”, după cum ne spune Freddy.

Mi se pare că sufletul omului e ca o chitară. Multe corzi, multe acorduri, multe falseturi. Depinde de cum zdăngăneşti. Şi dacă vrei să o faci. Uneori suntem atât de nemulţumiţi de cum e acordată, de coarda aia enervantă Si care nu sună aşa cum am vrea, încât, prinşi de mult prea multele încercări de acordaj, uităm că mai cântăm. Atât de mult vrem ca chitara să sune bine, să sune perfect, încât lăsăm cântecul la o parte şi devenim acordeori nu cântăreţi. Şi încet, încet, fără să simţim, căci noi suntem în continuare enervaţi pe coarda si care nu sună aşa cum am vrea, trupa nu mai vrea să cânte cu tine, începi să uiţi versurile, melodiile se estompează. Şi când, în sfârşit, chitara e acordată, e mult prea târziu. Nu mai ai muzică în tine. Nu mai ai nici un refren care să poată fi cântat. Şi atunci îţi dai seama că nu dezacordată coarda Si contează, ci acordul pe care puteai să-l îl faci, lăsând celelalte corzi să estompeze rătăcirea lui Si. „Good times, bad times” al Zeppelinilor all over again…

Ai clipe în care cauţi cu disperare muzica. În care vrei ca ea să acopere un hău imens care s-a căscat în tine. Când ai nevoie de un ritm care să te ajute să îţi recapeţi cadenţa, să revii la viaţă, să uiţi de ce ţi se întâmplă. Dar nu reuşeşti, muzica nu mai cântă pentru tine, totul e o tăcere teribilă, în care doar urletul tău se aude şi e propria sa muzică şi propriu său ritm. „A murit mama”… Şi simţi că nu vei mai putea asculta niciodată muzică la fel ca înainte. Simţi că de acum înainte „Mama, I’m coming home” a lui Ozzy Osbourne va suna cu totul altfel pentru tine…

Uneori muzica tace. Trebuie să tacă. Pentru că nu este loc şi de ea şi de tine. Momente în care sufletul ţi-e prea plin de viaţă şi melodia trebuie pusă pe pauză, ca să simţi fără bass, tobă sau solo de chitară tot ce ţi se întâmplă. Momente ca şi acela când auzi că sună telefonul şi şti, simţi cu tot ce eşti tu, fără picătură de îndoială, că cea care sună este cea cu care îţi vei petrece viaţă. Şi că de la acel „alo, eu sunt” înainte, viaţa ta intră pe partitura la care ai visat mereu şi pe care şti că urmează să o scrieţi împreună. Sau acel moment în care mama ţi-a luat mâinile tale în mâinile ei şi, uitându-se în ochii tăi aşa cum numai mama ştie să o facă, îţi spune zâmbind „ea este, dragul mami”, şi partitura pe care ai început să o scrii mai întoarce o pagină. Joe Satriani cântă numai pentru tine „Always with me, always with you”…

Ţi se întâmplă să scrii simfonii ad-hoc. Pe care numai tu le auzi, pe care numai tu le înţelegi, pe care numai tu le dirijezi. Prima simfonie adevărată din viaţa mea a fost scrisă pe loc atunci când, pe 29 iunie 1999, am auzit „să vă trăiască, domnule, aveţi un băiat!”. Alexul lui tata… Pianul atacă dur acordurile grave, viorile izbucnesc teribil, toba mare loveşte pătrimile cu patimă. Sau pe 13 ianuarie 2005, când simfonia a fost scrisă în ritmul pe care mi-l dădea mâna soţiei, care mă strângea strâns în timp ce Mara venea pe lume. Simfonia a V-a beethoveniana…

E greu să găseşti o definiţie a the meaning of life mai bună decât asta. Decât cea pe care Leonard Cohen a dat-o în concertul din Bucureşti. Dua di-di, dua da. Dua di-di, dua da… E teribil câtă complexitate a prins Cohen în câteva silabe. În câteva silabe cântate. Pentru că viaţa cântată sună mai bine decât cea rostită. Pentru că muzica vieţii nu se aude într-o viaţă fără muzică. Pentru că, maestre drag, ai perfectă dreptate, “I am the distance you put between/All of the moments that we will be/ You know who I am…” –