Săptămâna trecută, într-o noapte, cam pe la 2 și ceva, sună telefonul soției. Era o prietenă de a ei, care stă la câteva străzi distanță, speriată teribil de ceva bărbat, care, zicea ea, încearcă să intre în apartamentele de pe etajul ei. Fata era foarte, foarte speriată și ne ruga să venim la ea. Degeaba i-am spus să sune la 112, că doar de aia există numărul ăla, ea era prea panicata ca să înțeleagă că exact asta trebuia să facă. Insista doar să mergem noi la ea.
Ne-am îmbrăcat și am plecat. Dar înainte i-am spus soției să sune ea la 112 și să spună polițiștilor care e faza. Logica mea era simplă: dacă într-adevăr este un hoț acolo, nu prea am chef de făcut pe eroul și să mă apuc să mă iau de gâți cu el pentru că știam că ăștia sunt printre cei mai periculoși. Nu că nu sunt de ăla care sare repede să dea cu capul în gură, dar nici așa, să mă arunc ca boul în șișul unuia.
Soția a sunat. Poliția a venit foarte repede. Și nu un singur polițist. Ci șapte. Unul dintre ei, care părea ceva șef (că io nu știu să citesc epoleții ăia care arată gradele) mi-a explicat exact ce bănuiam eu: au venit atât de mulți pentru că hoții ăștia când sunt prinși asupra faptului devin foarte periculoși și așa se întâmplă multe crime. Mi-a zis că foarte bine am făcut că nu m-am crezut erou și am sunat pentru că a mai văzut el eroi de ăștia pe la urgențe sau, doamne, ferește, în cimitir.
În fine, polițiștii nu au găsit nimic. În afară de prietena soției extrem de speriată, care le-a spus ce s-a întâmplat. Au mai căutat ei prin zona, prin celelalte scări, au făcut nu știu ce cercetări și apoi ne-am salutat și am plecat. Noi să dormim, ei la secție.
Bun. După toată întâmplarea asta, mi s-a mai confirmat ceea ce știam deja: panica e adevăratul killer în astfel de situații, nu situația în sine. Lupta o dai cu tine, în primul rând, și apoi cu ce se întâmplă. Pentru că, în cazul de care vă spun, s-au pierdut minute bune, care pot fi decisive în caz de urgență maximă, pentru că fata cu pricina nu a sunat repede la 112, ci a preferat să sune la noi.
De reflectat…
12 thoughts on “Prima data când am sunat la 112. Interesting, ce să zic…”
vorbim de 112 in bucuresti..dar suna tu la tara, sa vezi ce suprize neplacute ai…
@ionut
bai, io am raportat ce mi s-a intamplat mie, ce sa zic…
tu ai patit nasol cu ei sau cum?
spune-ne, sa stim toti, ca nu e de joaca daca nu functioneaza numarul asta…
Ionut are dreptate si eu sunt de la tara , si stiu un caz care a ajuns acum cativa ani de zile la stiri pentru ca au intarziat rau politaii ca erau la o dusca,si astfel un copil de 4 ani a ramas fara parinti si fara bunic,prin 2005 se intamplase asta :(
@Adrian Eugen
mda… oribil…
la 112 am sunat o data , ptr ambulanta. mi s-a explicat sec ca de la „febra mare nu se moare” si ca pacientul mai poate astepta. pfff
se poate si asa : http://neculai.ro/2010/06/04/dar-iese-mult.html
Eu am sunat de 2 ori la 112, in 2 seri diferite, si nu mi-a raspuns nimeni. De fiecare data am insistat si nimic. Din fericire nu erau motive care sa-mi puna viata in pericol.
O intamplare similara s-a intamplat si unei prietene. In orasul nostru a fost o perioada in care hotii isi faceau de cap si numa ca nu-i prindea, era o panica totala. Intr-o noapte, la usa prietenei mele cineva tot incerca sa forteze usa. Ea era singura acasa cu fetita si i-a fost frica sa mearga sa intrebe cine este acolo asa ca a sunat la 112. Politia era pe faza si cum oraselul nostru este mic in cateva minute erau deja la usa. Cine credeti ca era? Vecinul de la trei mort de beat a obosit sa mai urce o scara si incerca sa-si deschida usa injurand de mama focului. Politisti l-au luat frumos de guler si l-au distribuit sotiei. Politia noastra face si asemenea servicii sa stiti.
În Bucureşti funcţionează. O dată am apelat şi eu numărul cu pricina şi mare mi-a fost surprinderea să văd că ajunge echipajul în 3 minute.
Toamna asta într-o noapte mi s-au apucat de party nişte vecini care stau în chirie cu un etaj mai jos. Până pe la ora 2 noaptea am avut răbdare să le suport urlăturile şi muzica, dar trebuia totuşi să dorm şi eu… Am sunat la 112 şi peste 6 sau 7 minute au venit 2 poliţişti şi au făcut linişte (au stat acolo vreun sfert de oră, nu ştiu ce au tot făcut). E mult, e puţin? Ţinând cont că n-a fost un caz foarte urgent, e acceptabil. Dar uneori 7 minute pot fi prea mult. Eh… e şi ei oameni… :)
Bre, e bine că nu te-au luat pe sus că ai dat un apel fals. la cât de multe primesc, la fel de des exagerează şi ei când nu găsesc ceva la faţa locului.
Eu am sunta de vreo 3 ori la 112. Intamplator, de fieare data legat de probleme de trafic: Un accident langa trecerea de pietoni, un idiot care facea sicane ca n-a reusit sa ma depaseasca pe serpentine, un copac pe mijlocul autostrazii cazut probabildintr-o remorca).
De fiecare data mi s-a parut ca persoanele de la 112 s-au miscat un pic cam incet, in sensul ca puneau prea intrebari care, dupa parerea mea nu-si aveau rostul. Probabil c-au trebuit sa facat asta tocmai din cauza unora care suna fara rost…
Inca o data cand am inchis inainte sa apuce sa raspunda cei de la 112: In holul de aspteptare primiri urgente de la Grigore Alexandrescu dupa o asteptare de 3 ore (de la 6 la 9 dimineata) dupa un doctor care nu mai venea. Exact in timp ce asteptam sa raspunda cei de la 112 sa-mi trimita o salvare la spital a venit si doctorul. (De fapt doctorita). Care a fost chiar OK. Inteleg ca ea a trebuit sa faca si munca altui medic in tot acest timp. Asta e un alt motiv de gandit: despre spitale, despre medici si despre servicul 112.
Si inca o data cand trebuia sa sun la 112 si n-am facut-o din acelasi motiv ca cel expus in tezt: M-am intalnit cu o masina pe contrasens pe autostrada. Cand realizasem ca trebui sa sun la 112 era deja prea tarziu.
P.S.
@Cristi: Nu inteleg cum e sa te lamentezi ca nu rapsunde nimeni la 112 desi „nu erau motive care sa-mi puna viata in pericol” Oare nu cumva operatorii aiai erau ocupati cu altcineva care la randul lor n-aveau viata proprie in pericol… Un alt motiv de gandire.