După vreo 30 de ore de călătorie, am ajuns la ultimul capitol al ”Jurnalului de esență tare” realizat în colaborare cu berea Stejar. Aventura sud-americană s-a încheiat. Mă rog, vorba vine, căci acum când vă scriu rândurile astea încă mă simt buimac după drumul luuuuung și din cauza diferenței de fus orar :))

Traseul pe care am venit și intervalele orare au fost cam așa: plecare Montevideo spre Buenos Aires (zbor lejer, de nici o oră), aici pauză de 4 ore; plecare din Buenos Aires spre Roma (zbor de vreo 13 ore) cu o pauză de 9 ore; apoi în sfârșit zbor spre București, lejeareanu, de 1 oră și 40 minute. Nu știu cum să vă spun, dar când am pus piciorul pe pământ românesc tare, tare bine m-am simțit :)

Hai să vă dau câteva impresii, alea cele mai puternice, cu care am rămas după isprava numită Montevideo via Buenos Aires.

Buenos Aires e o mega metropolă, care mi-a plăcut foarte mult și unde mai vreau neapărat să ajung, dar să și stau, nu doar așa pe fugă. Montevideo nu m-a dat pe spate, dar e simpatic, deși foarte schizofrenic. Adică pe plajă are un fel de Rivieră franceză a Americii de Sud, iar la juma de kilometru mai încolo niște mahalale pe lângă care Ferentariul ăla nașpa e parfum de parfum.

Mașinile de acolo. Hmmm… Io așa adunătură de janghine, de cazane și de rable nu am văzut niciodată până acum :)) Noi le zicem ”janghineros” ca să fim în limba și în mintea băștinoșilor :D Cred că jumătate din mașinile care circulau pe drumurile lor în România nu erau acceptate nici măcar să se gândească proprietarii să se ducă la IPT cu ele :)) Nu vă puteți imagina cu ce, spre exemplu, pușcături de taxiuri am circulat pe acolo, de alea care acum vreo 876 de ani erau vârf de gamă :)) Și nu e vorba că oamenii ăia nu au bani pe acolo, ci pur și simplu li se rupe de faza asta cu mașinile, ei nu sunt ca la noi în competiția asta cretină de făcut credit la bancă numai ca să își cumpere o mașină mai pizdoasă ca a vecinului. Celor din Buenos Aires și din Montevideo nu le pasă de așa ceva. Punct :)) Ei, așa cum îmi spunea un taximetrist, circulă cu ele până nu se mai pot repara și apoi tot una second hand cumpără și ciclul se reia :))

Apropo de faza că nu le pasă ăstora de mașini, io nu cred că am văzut oameni mai relaxați și mai împăcați cu soarta… Asta mi-a plăcut cel mai tare la argentinieni și la uruguayeni. Și vorbesc de cei din capitalele țărilor respective, că dacă mă duceam în orășele mai mici, cred că zenul lor mă izbea și mai tare :)) Nu știu cum au ajuns într-o asemenea stare mișto. Dar merită studiat fenomenul. Desigur, așa ceva vine la pachet și cu o anumită indolență :)) Spre exemplu, ora de întâlnire la ei e aproximativă, dar nici nu se sinchisesc să se scuze sau ceva de genul. Deși ajung târziu, vin spre tine cu un zâmbet larg, care te dezarmează și care te face să înțelegi că tu nu știi ceva ce ei știu foarte bine :)

Argentinienii și uruguayenii sunt mai hârțogari ca noi. Da, știu că este un șoc pentru voi că există așa ceva pe globul pământesc, dar acesta este adevărul. Completezi tot felul de hârtii peste tot. Iar pe multitudinea aia de hârtii, ei îți pun o grămadă de ștampile. Și ce la mai place :D

Aerolineas Argentinas. Cea mai ciudată companie aeriană cu care am călătorit vreodată :)) Ei întîrzie. Punct. Nici nu mai are importanță motivul, fie ca e vorba ”flight documentation” sau ”computer problems”. Ei întârzie mereu, fapt confirmat cu tărie chiar de cei care zboară frecvent cu ei. Când am ajuns din Buenos Aires în Montevideo, ne-au lăsat o parte din bagaje în Argentina. Pentru că, auziți motiv, deși aveau întârziere, deci teoretic aveau vreme să bage bagajele, nu vroiau să piardă culoarul de zbor și au luat decizia să ne lasa bagajele pe pistă și să decoleze. Dap, niște minunați :D Iar piloții lor, ai de capul meu… :)) Mai zmuciți ca și ăști nu am văzut în viața mea, gen ești la câteva sute de metri de pista de aterizare și el mai face o curbă bruscă de îți pleacă nasul prin ureche :)) În fine, acuma pare fun, dar când zbori cu ei nu prea e :D

La casele de schimb valutar, se uită ciudat când le dai pașaportul. Deși sunt mari fani de formalități, la așa ceva nu se complică :)) Îți dau o chitanță la final și good buy :D La fel cum nu se complică deloc, dar absolut deloc cu chestiuni mărunte gen copyright, căci io atâta furăciune de branduri și vândute în magazine la vedere cu acte în regulă încă nu am mai văzut :))

Așa pe finalul acestei postări, vă mai spun un lucru pe care l-am învățat după excursia asta în America de Sud: Europa este casa mea :) Până acum nu eram conștient de acest sentiment. Pentru că trăiam în această casă, mai înspre partea dinspre șură, e drept, dar trăiam în ea :)) Dar de la distanță și când vezi cum e în alte părți și, mai ales, la întoarcere îți dai seama că a ajunge în Europa înseamnă să ajungi acasă :) E un sentiment minunat, pe care abia de acum înainte o să încerc să îl înțeleg mai bine :)

Hai, la lucru, nu la stat degeaba :)) Să fiți iubiți :)