În vremea copilăriei mele, și aici vorbesc de anii dinaintea Revoluției din 1989, faza cu profesia părinților tăi era foarte importantă. Se creau adevărate clasificări pornind de la astfel de criterii și, indiferent de cât de bine ne înțelegeam noi, copiii, între noi, fără să ne pese de așa ceva, în momentul când ieșeam din starea de ”joacă”, intram fiecare automat în ”casta” noastră.
Teoretic, pe vremea comuniștilor, toată lumea era egală. Teoretic, nu se făcea nici o diferență între un șef de secție la uzină și femeia de servici de la Școala 1. Dar practic, lucrurile stăteau fix invers. Atunci mare parte din valoarea fiecărui om era dată de beneficiile pe care ție, celuilalt, respectiva persoană ți le putea aduce. Spre exemplu, aveau mare trecere cei care lucrau în domeniul alimentației publice (căci se făcea foame la greu, dar e imposibil pentru cei mai tineri să conceapă așa ceva). Așa că întrebarea ”ce sunt părinții tăi?”era un factor decisiv pentru a te băga pe tine ca și copil în ”insectarul” social școlar, din care cu greu mai ieșeai. Căci, firește, în vremurile acelea nu îți schimbai serviciul atât de ușor sau, dacă o făceai, totuși, schimbai maxim instituția și nu domeniul în care prestai.
Acum, în zilele noastre, ca să zic așa, chiar nu mai știu cum e. Îmi aduc aminte că, în câteva rânduri, Alecul meu mi-a povestit cum s-a enervat foarte tare și s-a certat cu cevă băieți din clasă pentru că s-au luat de fiica femeii de servici de la școală. Dar nu știu dacă din pricini că băieții ăia doar aveau ceva cu fata sau pentru că mama sa era femeie de servici. Dar nu m-ar surprinde absolut deloc să aud că întrebarea din titlu se practică la greu și acum. Pentru că sistemul politic s-a schimbat radical. Dar societatea nu. Iar înaltul principiu al existenței în comunism, ”descurcăreala”, îmi pare că funcționează impecabil și în secolul 21.
Dracu știe… Neeee, cred că nici el.
14 thoughts on “Ce-i tac’tu? Da’ mă-ta?”
se practica si acum, te asigur. la gradinita, inainte sa inscrii copilul completezi un chestionar. printre altele te intreaba si unde lucrezi si ce salariu lunar ai :)). sa-ti mai povestesc de discriminari pe principiul „ai lui gigel au sponsorizat parchetul din sala de sport”??????
– Zboară crocodilul, Bulă?!
– Zboară, tovarăşa, zboară!
– Ce e mă-ta măi Bulă?
– Femeie de serviciu.
– Dar tac-tu?
– Director la abator.
– Aha! Deci, copilaşi, mai zboară şi crocodilul dar mai pe jos, aşa!
Din nefericire nu s-a schimbat nimic. Şpăgile sînt în floare, metodica educaţie a dispărut, cei tineri au numai modele negative. Iar noi sîntem români, ne este mai simplu să dăm vina pe tineri decît să ne organizăm într-un fel. Dacă urăsc autorităţile pentru asta le urăsc, nu au oferit nici un strop de perspectivă tinerilor.
@adina
ai dreptate… acum imi aduc aminte de faza cu inscrierea la gradinita
cand am ridicat si io spranceana…
@Meneopol
excelent bancul
trist, dar excelent…
Tot la fel e si la acum, iti zic din proprie experienta. :) Functia conteaza cel mai mult, mai ales la scoala. Sunt altfel tratatii copii ai caror parinti detin functii inalte in orice domeniu.
pai si acum e la fel de importanta, doar ca am evoluat putin (in denumiri), de ex. nu se mai zice portar la fabrica de salam, ci manager acces intrare/iesire la Salconserv :))
Excelent @Meneopol; intrebarea se pune si acum desi beneficiile de care scrii sunt, zic eu, diluate, de vreme ce acum avem acces mai facil la multe resurse. A ramas intrebarea si au ramas etichetele.
Manager de acces intrare/iesire la Salconserv asta e geniala :))
Atunci conta funcţia, adică „Ce E tac-tu?…”, acum contează banii, adică: „Cât câştigă tac-tu? (cuantificabil în maşină, vilă, concedii, ţoale, etc. ” Adică, e democraţie, băi! :))))
– Popescule, ce e tac-tu’ ma?
– Director la Alimentara, tovarasa!
– Treci aici, in prima banca, Popescu! Ionescu, tac-tu’ ce e?
– Sef de serviciu la fabrica de mezeluri, tovarasa!
– Bravo, Ionescu, vino aici in prima banca langa Popescu! Bula, da’ tac-tu’ ce e ma?
– Tovarasa, tata e la Securitate!
– Aoleu, Bula, treci in prima banca, Ionescu, Popescu, mars in banca a 2-a imediat! Auzi, Bulisor, da’ de cand e la Securitate?
– Tovarasa, aseara l-au saltat!
Asa ca mai conteaza si cum pui problema :))
eu sunt curios dacă se mai spune să vii cu tac-tu tuns la şcoală!
daaa, tin minte ca la finele catalogului, pe ultima pagina, era lista copiilor din clasa, cu adresa, nr de telefon si profesia parintilor. toti profesorii noi se uitau acolo si din pricina asta am „tras” corespunzator. tata, profesor de istorie, facea ca asteptarile profilor de la mine sa creasca. asa am ajuns io in scoala sa ma duc la olimpiada la istorie si la concursurile de constitutie! si cel mai nasol e ca si profesorii de latina se simteau indreptatiti la pretentii… dracu stie de ce! dar am detestat latina pe chestia asta! :)))))
…la care se adauga intrebarea „a cui esti?” cand auzeau raspunsul, imi dadeau un sfert de paine in plus! dar de multe ori nici nu ma mai intrebau, ca stiau deja cine sunt :D din avantajele si dezavantajele oraselor mici. am fost surprinsa dupa revolutie sa vad cine mai venea la noi acasa, la noi si la bunici, in comparatie cu inainte de 89! schimbare mare, va spun.
amu chestia asta cu „ce sunt parintii tai” se practica si in alte tari, in Franta de exemplu. chiar si la (unele) interviuri de angajare.
@adina: Perfect adevarat cu gradi ! Si doamna de la bucatarie o intreaba pe bumbu : ce e tata-ca nu prea l-am vazut? Da bunicu’ ? ca are cam mare gura – ce a fost? Nu zic ca nu ar trebui sa stim -pentru cateva criterii strict pedagogice – din ce familie vin copii, dar toate se fac prea tendentios. Si fetita mea de 4 ani m-a intrebat „dece vrea sa stie doamna ingrijitoare ce a fost bunicul, ca eu nu stiu”.. Ce sa-i raspund copilului de 4 ani? Ca asa e doamna ingrijitoare, curioasa – si o sa moara mai repede..!!
Doar nu credeti ca interesul asta despre parinti este de origini comuniste? Originile „bune” au contat mereu si s-a practicat la greu casatoriile doar pe baza familiilor din care faceau parte progeniturile. Comunistii doar au dat un iz specific unei practici milenare.