Voi vă daţi seama că Bucureştiul are 550 de ani? E mult, e puţin? Io zic că e mult dacă ne uităm pe calendar, că doar juma de secol nu e de colea. Dar tot io zic că e puţin dacă ne uităm la alte oraşe (nu zic de alea din SUA că acolo e miracol de-a dreptul) care în juma de secol au plecat de la mlaştină puturoasă şi au ajuns mega-centre.

E o chestie când vorbim despre oraşe. De cele mai multe ori când ne referim la ele din perspectivă istorică o facem ca şi cum am vorbi despre o adunătură de clădiri, străzi, monumente, parcuri şi alte alea. Când, de fapt, ar trebui să vorbim despre oamenii care au clădit oraşele astea, despre istoria acestor oameni. Oraşele nu se construiesc singure. Ele se înalţă şi decad pentru că oamenii din ele sunt geniali, harnici, consecvenţi sau, dimpotrivă, plafonaţi, leneşi, neadecvaţi. Altfel spus, oraşele suntem noi.

Am executat preambulul de mai sus pentru a vă spune despre evenimentul de mai jos, care va avea loc mâine, 19 noiembrie. Şi în care se va vorbi despre istoria Bucureştiului. Din păcate, nu o să pot ajunge, deşi tare mi-aş fi dorit. Spre exemplu, o prezentare despre „Teatrele din grădinile de vară ale Bucureştiului de altădată” zău dacă nu merită văzută. Poate că organizatorii o să pună toate prezentările pe un site, undeva, să ne bucurăm toţi de ele.