16.02.2008
Iulian Comanescu, unul dintre eternii dibaci ai blogosferei, îmi zice ceva despre o leapşă. În care personajul principal să fie Cristian Tudor Popescu. Onorăm, maestre, onorăm…
Cristian Tudor Popescu este Cristian Tudor Popescu. Adică ZIARISTUL care dacă îţi place înseamnă că eşti un om întreg la cap, iar dacă nu îţi place înseamnă că eşti un om întreg la cap. Este ZIARISTUL care, poate mai mult ca oricare alt condeier român, adoptă poziţiile cele mai tranşante pe subiectele pe care le abordează, pe acelaşi ton pe care Arnold aruncă din vârful buzelor terminatoare „Hasta la vista, baby…”. Adică, „am zis, am zis, the rest is silence”. Cristian Tudor Popescu este un ZIARIST al albului care nu este negru şi al negrului care nu poate fi alb. Griul este o culoare inacceptabilă, care confuzează şi îmbie la cugetare. Cristian Tudor Popescu este ZIARISTUL care nu te provoacă să gândeşti, ci să adopţi poziţii, să îţi alegi culoarea: alb sau negru. Cristian Tudor Popescu nu gândeşte, scrie sau vorbeşte în culori. Curcubelul a fost inventat pentru poeţi şi pictori, nu pentru jurnaliştii cu misiune. Cristian Tudor Popescu este crucişătorul care trage cu toate tunurile din dotare, fără să se întrebe dacă nu ar fi putut exista o altă soluţie, mai paşnică, mai griulie. Este crucişătorul care face ravagii şi care semnalează ţinta pentru alte vase de luptă. Cristian Tudor Popescu este un crucişător al cărei stare permanentă este războiul.
Da, Cristian Tudor Popescu a fost tot ce am zis mai sus. A fost. Pentru că, aşa crede chinezu, nu mai este. Nu mai are cum să fie. Crucişătorul a fost tras în port, verificat, sondat, măsurat şi a primit verdictul final: no more. Nu pentru că nu ar putea fi peticit, reparat şi upgradat şi trimis din nou la luptă, unde să lanseze aceleaşi şarje ucigătoare. Doar că lupta s-a schimbat, războiul e altceva acum, ţintele sunt într-o continuă mişcare iar albul şi negrul (coordonate de bază în stabilirea ţintei pentru crucişător) sunt din ce în ce mai gri, uneori chiar cu nuanţe roşii sau portocalii. Marii strategi o ştiu, poporul o ştie, chiar şi crucişătorul o ştie: vremea lui a trecut. Prezentul lui devine istorie. Iar istoria se scrie în multe culori…
De obicei un crucişător (sau orice alt vas de luptă cu trecut glorios) este transformat în muzeu. Unde lumea să intre, să vadă şi să se minuneze de cât de mare şi tare a fost, şi cât de bine şi precis a ţintit, şi cât de multe şi nenumărate victime a făcut. Iar la intrare se taie bilete… Nu în cazul acestui crucişător, însă. Menirea sa de acum încolo este alta. Aceea de vas de croazieră. Care să poarte lumea dintr-un punct sau altul al lumii noastre atât de ciudată şi să o facă să înţeleagă, pe parcursul acestui drum, mai mult şi mai bine. Sigur că distanţa de la punctul A la punctul B poate fi parcursă mult mai repede cu un crucişător modern (distrugător, vitezist, plin de tunuri digitale). Dar pentru un vas de croazieră nu destinaţia e ţinta, ci drumul făcut până acolo…
Suntem gata de îmbarcare. Aşteptăm semnalul. Deşi… Cred că semnalul a fost dat…
0 thoughts on “Cristian Tudor Popescu – de la crucişător la vas de croazieră”
:) super descriere.
Imi displace personajul, omul slabut din spatele trenigului este relativ simpatic.