13.12.2007
E bine că se întâmplă acum ce se întâmplă în relaţia noastră cu Moldova. Pentru că era nevoie de o criză de genul ăsta pentru a revizaliza discuţia care, de multă vreme, se purta doar din vârful buzelor şi doar în chestiuni colaterale.
Adevărata discuţie aici este, din punctul meu de vedere, următoarea: are nevoie România de Moldova sau nu? Şi de aici trebuie să pornească totul. Iar chestiunile legate de istoria comună, de grai şi de port, de Ştefan cel Mare care călărea şi în zona noastră şi în zona lor, acestea toate sunt secundare. De suflet, dar secundare. Şi dacă România are nevoie de Moldova, de ce are nevoie şi cum trebuie procedat?
După Revoluţie s-a pornit de la podul de flori. Acum s-a ajuns la expulzare de români. Următorul pas, în această logică şi ca worst case scenario, ar fi conflictul armat. Evident că aberez aici, căci aşa ceva nu se mai poate în 2007, dar înţelegeţi ideea. Am tot trimis cărţi în Moldova, am adus copiii moldoveni în tabere la noi, i-am tratat permanent pe cei de acolo ca pe nişte rude sărace, cărora să le acordăm compătimirea noastră, dar niciodată să le întindem mâna cu adevărat.
Pardoxul moldovean în ceea ce ne priveşte este că, la nivel declarativ, marea majoritate a românilor vorbesc despre „fraţii noştri de peste Prut”, dar nu ar vrea în ruptul capului ca fraţii ăştia să stea pe lângă ei aproape. Lasă să stea acolo, de cealaltă parte a râului. Ca să nu mai vorbim de gherţoii de români care, ajunşi cu chiu cu vai cetăţeni europeni, se uită acum de sus la moldoveni, uitând brusc că până acuma ceva vreme erau exact ca ei.
Mie personal nu îmi trebuie nici un fel de frate de dincolo de Prut. Nu am de ce să gândesc în termeni de ăştia personali. Dar aş avea nevoie de cetăţeni moldoveni cu care să stabilim o legătură foarte, foarte apropiată, şi la nivel personal dar, mai important, la nivel instituţional, ca naţiuni. Pentru că există extraordinar de multe lucruri care ne apropie. Şi extraordinar de puţine care ne despart. Şi există ceva care ne apropie fantastic dar ne şi desparte infernal: limba pe care o vorbim ambele naţii la fel. Şi care funcţionează şi ca punte de legătură dar şi ca baricadă dură de tot.
Are nevoie România de Moldova? La asta trebuie să răspundem acuma. Şi trebuie răspuns repede.
0 thoughts on “Chestiunea moldovenească – între ridicol şi sublim”
chinezule,
e prima vizita „acasa” la dumneata. Imi place directetea, pentru inceput.
Nu, nu avem nevoie, ca sa raspund repede la intrebare.
Dar Putin are nevoie. Alipita la Transnistria, Moldova devine mare lucru. Atunci NATO va fi invitata, amabil, sa-si puna scuturile taman in Georgia.
Greseala principala, a noastra, este de interpretare exaltata a cetateniei moldovenesti, ca fiind alogena celei romanesti. Am dat vize si cetatenii la tot cartieru’. Dupe care, unii raketi au zbughit-o fix in statele UE, cele veritabile. Am atatat cu buna stiinta jarul de sub spuza. Asa ca nu are niciun sens sa ne iritam acum.
Am citit mai multe posturi, esti de-a dreptul rocambolesc! Felicitari! Mi-am permis sa te bloginrollez, sa te savurez dimineata, cand ajung la biro, deodata cu cafeul… Super! Am inceput sa ma bucur ca traiesc in Romania si nu mi-a aprobat Canada viza, cu asemenea contemporani minunati!
In the aesthetic sphere, people make enjoyment the center of their lives.
Such an aesthetic response is characteristic of the Net surfer for whom information gathering has become a way of life. Such a surfer is curious about everything and ready to spend every free moment visiting the latest hot spots on the Web. He or she enjoys the sheer range of possibilities. For such a person, just visiting as many sites as possible and keeping up on the cool ones is an end in itself. The qualitative distinction that staves off levelling for the aesthete is the distinction between those sites that are interesting and those that are boring, and, thanks to the Net, something interesting is always only a click away. Life consists in fighting off boredom by being a spectator at everything interesting in the universe and in communicating with everyoane else so inclined. Such a life produces what we would now call a postmodern self – a self that has no defining content or continuity but is open to all possibilities and to constantly taking on new roles.
Gabriela Savitsky:
nici nu mai stiu ce sa zic
ca nu sunt obisnuit cu laude de astea
nu ma coafeaza, vorba lui geoana :)
oricum, merci tare mult