Împlinesc în curând 42 de ani. O vârstă frumoasă. Chiar foarte frumoasă :) De la înălțimea căreia (dați-mi voie să spun așa, am și 1,83 m :D) privesc un pic altfel viața. Și, când mă uit înspre ce va să vină, mă gândesc la – stați un pic să văd cum o formulez… – la moștenirea pe care o să o las. Bine, e un pic cam prea mult și cam prea poetic, dar nu am găsit altă rimă :)

Mă refer aici și la familia mea, la cei trei copii minunați pe care îi am și pe care am încercat să îi cresc în spiritul deschiderii maxime către lume, din care să înțeleagă fundamentalul fapt că fac parte din ea în aceeași măsură în care și lumea face parte din ei. Și că, într-o perspectivă mai amplă, doar atunci când te gândești la ceilalți oferi celorlalți ocazia să se gândească și ei la tine. Și, împreună, să construiți o lume mai bună, mai frumoasă.

Dar mă gândesc și la lumea din afara familiei. La cei cu care interacționez, direct sau indirect. Și pe care, în modalități diferite, îi influențez. La fel cum și ei, în modalități diferite, mă influențează pe mine. Și alături de care încerc să construiesc o lume mai bună, mai frumoasă.

Faza cu ”pe mâna cui lăsăm noi țara” se referă la asta: la ce facem noi, cei trecuți de o anumită vârstă, ca cei care vin din urmă să fie mai buni decât noi. Să fie mai pregătiți decât noi pentru a duce mai departe ideea de a construi o lume mai bună. Pentru ei. Pentru copiii lor. Pentru copiii copiilor lor.

În această notă o să vă povestesc despre vizita pe care am făcut-o la rafinăria Petromidia. Unde am aflat, aplicat pe caz concret, cum ar veni, răspunsul la întrebarea din titlu. Pentru că acolo, pe malul mării, am aflat de la cei tineri că cei bătrâni îi pregătesc să le dea meseria pe mână. Și, implicit, să le dea o parte din țară. Ca să o ducă mai departe. Mult mai departe decât au făcut-o ei. Spre viitor.

Iuliana, Nicu și Andrei, internii simpatici de la Petromidia

Pe drumul de la București la Năvodari, m-am gândit la cum o să decurgă discuția cu internii de la Petromidia. Îmi tot venea în minte faptul că eu unul habar nu am ce prespune meseria lor și mă întrebam cum o să mă înțeleg cu ei :)) Până mi-am dat seama că, de fapt, eu acolo mă duc să învăț de la ei, să aflu ce îi îndeamnă pe ei în luptă, ce așteptări au, așa că am zis că o să decurgă de la sine discuția. Și exact așa a fost :)

M-am întâlnit cu trei din cei 93 de tineri (71 cu studii universitare și 22 cu studii liceale), care au început programul de internship inițiat de KMG International, companie care deține și Rafinăria Petromidia: Iuliana, Andrei și Nicu. La început un pic reținuți în discuție, pentru că nu prea înțelegeau ce vreau ei de la ei :)) Dar s-au relaxat repede și am început să povestim.

De ce s-au înscris în programul de internship? Pentru că ”altfel înțelegi teoria când vii în rafinărie”. Și pentru că asta vor să facă în viață. Îmi spun că două treimi din colegii lor vin în astfel de internshipuri. Și că sunt unii care își dau seama că meseria asta nu este de ei doar atunci, când vin în practică.

Cum știi că meseria asta este pentru tine?, îi întreb. Răspuns unanim: ”o simți, nu se poate explica”. Plusez cu întrebarea clasică despre cum își văd cariera în Rompetrol, după terminarea internshipului. Nicu răspunde: ”păi domnul Graure (fostul general manager – n.m.) ca intern a pornit și uite unde a ajuns…”. Râdem toți.

Turnul de cocsare, vedeta internilor :)

Internii au tot pomenit despre cocsare, un fel de laitmotiv al discuției. Le cer detalii. Andrei îmi explică ce înseamnă cocsarea din punct de vedere tehnic. Nicu dă aprobator din cap și îl completează ”am învățat la școală despre cocsare, dar când ajungi să vezi în practică este altceva”. Iar Iuliana zice: ”în primul rând vezi că turnul de cocsare este mult mai înalt decât credeai” :)) Râd și băieții. Și încep să îmi spună despre cum este să urci pe scările laterale ale turnului de cocsare când este frig sau când suflă vântul sau când este foarte cald. Face parte din meserie. Pe care doar la fața locului o poți învăța, nu din teorie.

Internii intră într-un circuit de rotire a secțiilor. Ca să înțeleagă mai bine cum funcționează fiecare. ”Aici nu este un loc unde să stagnezi; dacă vii, ai treabă”, zice Iuliana. O întreb cum se descurcă printre atâția bărbați. ”Ne putem descurca la fel de bine ca bărbații”, îmi spune răspicat. Și revine la turnul de cocsare spunându-mi că și ea l-a urcat fără nici o problemă, la fel ca ceilalți colegi :)

Duc discuția înspre ceea ce unii numesc conflictul între generații. Internii par mirați. Nu există așa ceva aici, îmi spun. ”Cei bătrâni știu că trebuie să dea meseria mai departe și că noi suntem cei care trebuie să facem asta”, zice Nicu. Și îl dă ca exemplu pe colegul său, pompagiu, care are peste 50 de ani, cu familie și copii, cu care se înțelege foarte bine și de la care învață în fiecare zi. ”Maistrul mi-a zis din prima zi: mă, să nu te aud cu dumneavoastră! Aici toți suntem colegi”, îmi povestește râzând Andrei, care tocmai ce și-a luat bacalaureatul.

Ce face un intern în rafinărie?, îi întreb. Răspunsuri: stai lângă cei experimentați, te uiți, înveți și, dacă nu înțelegi ceva, te duci și întrebi ”de ce faceți asta?”. Aflu despre ceea ce internii numesc ”calitatea de ce”. Căci a întreba este o regulă de bază. Îmi spun că uneori colegii mai experimentați râd de câte o întrebare, dar după aceea le explică ce și cum, nu s-a întâmplat niciodată să nu li se explice.

”Să muncească și ei pentru pensia noastră”

Cât este de greu să lucrezi în rafinărie? Nu este greu dacă respecți regulile. În special cele de securitate, care sunt foarte stricte. ”E mai bine așa, ne protejează. Păi dacă facem o prostioară?”, zâmbește Iuliana. Andrei îmi spune că a venit la întâlnire cu bicicleta, pentru că secția în care lucrează acum se află la vreo 4 km. Și că respectă și cu bicicleta reguli stricte de deplasare. Și începe o discuție între cei trei interni despre care este cea mai bună rută între secții, între secții și cantină, dacă e mai bine cu bicicleta, cu autobuzul intern al rafinăriei sau pe jos :)) Andrei îmi zice ca un fel de scuză: ”știți, practic aici este un orășel, durează până ne învățăm”.

Aduc în discuție protecția mediului. Pare un subiect care nu îi pasionează. Dar numai pentru că, spre deosebire de generația mea (mi-am dat seama atunci, ascultându-i), pentru ei protecția mediului nu mai este un subiect de discuție, este ceva ce face parte din ceea ce sunt. Pentru ei este normal să ai grijă de mediu, la fel de normal ca înțelegerea locului lor în lume. M-au impresionat și cu asta…

Îi întreb despre viitorul meseriei lor. Nicu zâmbește și îmi spune că s-a gândit și el la asta și că s-a documentat. Concluzia: ”o să aibă și generațiile următoare ce face aici”. Și adaugă râzând: ”să muncească și ei pentru pensia noastră” :))

Ne despărțim – ”știți, maistrul o să mă certe dacă stau mai mult”. Eu zâmbitor și optimist. Ei râzând așa cum doar tinerețea și sentimentul că ai tot viitorul în față pot să te facă să râzi. Le-am urat în gând mult succes și să le iasă toate planurile lor de tineri frumoși :)

Directorul general este aici din 1978…

M-am dus apoi, plin de energie după întâlnirea cu internii, să mă văd cu omul care se confundă cu istoria rafinăriei Petromidia, Alexandru Nicolcioiu, advisor al CEO Petromidia. Cum intru în birou, îmi sare în ochi tricoul pe care îl purta, unul aniversar la atingerea pragului de 100 de milioane de tone procesate în rafinărie în octombrie 2014.

Facem cunoștință, după care imediat zice: ”Gata, mergem?”. Urma să aflu că am onoarea de a fi condus chiar de domnia sa printr-un tur de rafinărie. La propriu condus. Pentru că ne-am urcat în mașină, cu ”șefu” la volan și am început turul :)

Îmi spune că, în 1978, când a venit el aici, era doar un teren viran. Și că a văzut cu ochii lui cum s-a înălțat rafinăria în Năvodari, care atunci avea cam 6.000 de locuitori, în vreme ce acum sunt vreo 40.000. Petromidia este principalul agent economic din zonă, cu 1.800 de angajați plus subcontractori.

Îmi spune, ca o punere în perspectiva istorică: până în anii 60, România prelucra 10 milioane de tone de țiței, provenit din resurse interne, iar în anii 80 s-a ajuns la 33 milioane de tone, cu țiței din afară, în special din zona Golfului. Acum, România mai procesează 11 milioane de tone.

”Mai suntem doar vreo 50 de hoașce bătrâne care stricăm media de vârstă”

Îl întreb despre programul de internship. Îmi spune că programul acesta a însemnat, în decursul anilor, că rafinăria a ajuns la o medie de vârstă de 35 de ani în rândul angajaților. ”Mai suntem doar vreo 50 de hoașce bătrâne care stricăm media asta”, zice râzând. Și adaugă că angajații în vârstă sunt foarte apreciați de cei tineri, care învață mult de la ei. Aflu că jumătate din tinerii care vin în internship au legături cu actualii sau cu foștii angajați. ”Un fel de mare familie”, concluzionează.

Îmi explică de ce este important ca tinerii să vină să lucreze în rafinărie, alături de cei mai experimentați: ”poți să fii foarte deștept, dar fără lucrul în echipă poți să devii foarte repede un Gică Contra”. Lucrul în echipă, o sintagmă la care revine constant în timpul discuției noastre. Îmi spune că rafinăria este, practic, un oraș. Și că au printre angajați și impegați (există 37 de km de cale ferată în incinta rafinăriei!), lăcătuși, ingineri nucleari, pompieri. ”Avem și softiști și hardiști”, îmi spune și îmi ia puțin timp să îmi dau seama că i-a împărțit pe IT-iști în aceste două categorii.

Îl întreb dacă ajungem și la turnul de cocsare, ”vedeta” din discuțiile cu internii. ”La Laleaua Neagră? Da, ajungem și acolo”, zice. Și îmi explică de ce Laleaua Neagră: pe vremuri totul era negru în rafinărie, în special turnul, de unde denumirea. ”Acum este cu totul altfel, retehnologizarea și investițiile masive au făcut ca rafinăria să întinerească odată cu trecerea anilor, nu să îmbătrânească așa cum se întâmplă la oameni”, adaugă.

Ajungem și la centrul de comandă, o bijuterie modernă. În unul din birouri ne întâlnim cu un domn mai în vârstă, ”uite, una din hoașcele bătrâne despre care îți spuneam”, zice domnul Nicolcioiu spre amuzamentul general. Se uită la pupitrele de comandă și îmi spune că, la întoarcerea în birou, o să îmi arate un gadget revoluționar, cu care se opera rafinăria în vremea lui.

Când am ajuns în biroul său, s-a dus într-un fel de cămăruță ca să aducă gadgetul ăla revoluționar. Când s-a întors și mi l-a arătat, am izbucnit în râs :)) A râs și el și mi-a spus că asta era ”scula” de bază pe atunci, când nu existau computere și atâta tehnologie, ”luai cheia și te duceai să deschizi o valvă, să închizi un robinet, cu asta ne făceam treaba”.

Îmi iau la revedere de la domnul Nicolcioiu, mulțumindu-i pentru ospitalitate. ”Să vii și la anul să îi vezi pe cei tineri cum evoluează. Pun pariu că printre ei o să fie unul care o să ia locul hoașcei bătrâne de mine. Așa cum trebuie să se întâmple”, îmi zice zâmbind. Iar eu i-am mulțumit în gând. Pentru că am știut atunci că, fără să vrea, tocmai ce îmi dăduse titlul acestui material :)