02.12.2016

Dacă aveți probleme cu șeful, să știți că și voi sunteți de vină

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Am mai bine de 10 ani de cât o ard, cu succes, zic unii, pe tarlaua antreprenorială. Altfel spus, ca să se pupe cu ce zic în titlu, de tot atâta vreme nu mai am nici un șef. Și e bine, e foarte bine.

Am intrat în tot acest răstimp în contact cu o grămadă de oameni, care se plângeau de șefii lor. Oho, mi-e plin podul de astfel de vaiete. Ceea ce îmi povesteau acei oameni era de multe ori ridicol, uluitor, de speriat, chiar. Doar că, vedeți voi, era doar perspectiva lor. Pentru că atunci când vorbești la o bere cu cineva tinzi să fii de partea sa, nu de partea celuilalt care este absent. Evident că, dacă aș fi stat la o bere cu șeful împricinat (mi s-a și întâmplat, de altfel), vezi și perspectiva lui și parcă altfel înțelegi lucrurile.

Șeful nașpa este de o androgenitate perfectă

anunt cfr hotiConceptul de șef nașpa nu are gen. Un șef nașpa este nașpa indiferent că este femeie sau bărbat. Șeful nașpa este de o androgenitate perfectă. Pentru că, nu-i așa, când te frecționează mereu și mereu cu tot felul de căcățișuri, cu greu găsești resurse să îi apreciezi talia, bustul sau, după caz, six packul sau freza gelată. Te enervează șeful nașpa androgin dincolo de orice considerente sexogene sau sexiste.

Înainte de aventura mea antreprenorială, am avut și eu șefi. Mulți. Căci am prestat mai multe munci la viața mea, încă din vremea când eram în liceu. Și am avut doar două momente în care nu am reușit nicicum să mă înțeleg cu șefii. Așa că am plecat. Pur și simplu. Pentru că nu am vrut să merg înainte într-o relație toxică, din care eram sigur că pe termen lung am doar de pierdut. Așa că am luat decizia să plec. Fără să mă gândesc la ce voi face în continuare sau la alte chestiuni (de înțeles, de altfel), gen ”cu ce îmi plătesc rata la bancă” sau ”de unde o să mai am eu bani pentru berea cu băieții”.

Am plecat pentru că obiectivul meu în acele momente era doar să scap dintr-o relație toxică. Dintr-un context care nu numai că mă ținea pe loc, dar mă și trăgea înapoi. Din toate punctele e vedere. Am plecat pentru că am știut că, dacă mai stau, s-ar putea să prind niște ”rădăcini”, pe care cu greu aș mai fi putut să le smulg. Iar așa ceva era pentru mine inacceptabil.

Obiectivul vostru: să aveți o viață împlinită

Din această perspectivă cred eu că unii dintre cei ce vă plângeți că aveți un șef nașpa aveți o vină. Vina de a nu fi plecat atunci când trebuia. Vina de a accepta o relație care vă macină ficații feng shuiului și care vă strâmbă coraconul până la punctul de rupere.

caine parchetOk, înțeleg. Nu toți puteți fi antreprenori. Dar nu despre asta este vorba neapărat, nu vorbesc despre pasul acesta foarte greu de făcut (dar pe care îl recomand din toți rărunchii mei; chiar dacă nu o să vă iasă până la capăt, dar o să învățați enorm despre voi doar făcând asta), ci despre a-ți stabili foarte clar obiectivul principal în ceea ce faci din punct de vedere profesional. Iar acest obiectiv, după mintea mea atâta câtă este, trebuie să fie unul singur: să te simți bine făcând ceea ce faci astfel încât să ai o viață împlinită.

De ce să te chinui cu un șef cu care știi sigur că nu o să reușești să îți atingi niciodată acest obiectiv? Ce motive poți să ai zi de zi, lună de lună, an de an să mustești într-o relație care devine din ce în ce mai împuțită și ai cărei aburi îți amețesc din ce în ce mai puternic dorința de a trăi mai bine?

Am auzit o grămadă de motive. Unele clasice, gen am de plătit rată, cu specializare mea este greu să găsesc un job, posibilitatea de a crește în carieră e bună aici și altele de genul, presupun că le știți și voi. Toate de înțeles, de altfel. Omenești și perfect valabile.

Merită să stați într-o relație toxică?

Doar că eu vă invit să faceți un calcul scurt: puneți pe un taler al balanței obiectivul de a avea o viață împlinită și pe celălalt taler motivul pentru care rămâneți într-o relație toxică. Și vedeți dacă vă dă ceva cu virgulă. Un test simplu din care, în primul rând, înțelegeți dacă sunteți în stare să vă setați un obiectiv atât de simplu și, totuși, atât de complicat de asumat. Veți înțelege dacă sunteți material de mers înainte, ca să zic așa. Sau dacă, după caz, preferați să sacrificați mult mai mult decât ar fi normal (dar cine suntem noi să zicem ce este normal sau nu?) din împlinirea vieții voastre pentru un job safe cu un șef nașpa.

umbraDesigur, vorbesc despre aceea dintre voi care sunteți chiar ok. Pentru că – firește, nu o să recunoașteți niciunul așa ceva – unii chiar sunteți pastă, din toate punctele de vedere. Și chiar vă meritați șefii pe care îi aveți. Pentru că nici voi nu sunteți mai breji, dacă îmi permiteți expresia. Nu pentru voi scriu aceste rânduri, ci pentru cei care chiar mai au o șansă la o viață împlinită.

Încă ceva: să nu credeți că totul o să fie roz, dacă decideți că vreți să ieșiți din relația toxică pe care o aveți cu șeful vostru. Pentru că s-ar putea să scăpați de dracu și să dați de mă-sa. Este și ăsta un risc. Unul care devine în multe cazuri realitate. Dar riscul face parte din ecuație. Și oricum, dacă nu pleci, nu o să știi niciodată dacă nu ți-ar fi fost mai bine. Iar, pentru cei ca mine, pentru care ”cum ar fi fost dacă” reprezintă o oribilitate groaznică, soluția este clară, zic.

Fă compromisuri. Dar setează-ți clar limita de jos

Mai trebuie să luați în calcul compromisul. Căci și compromisul face parte din această ecuație a vieții împlinite. Compromisul în variantă americană, desigur, nu în cea românească. Pentru că pe plaiurile mioritice compromisul înseamnă ceva nașpa, ceva pe care noi, neam care stăm de veacuri la hotare sau ceva de genul ăsta, nu vrem să îl practicăm (deși numai asta am făcut toată istoria noastră). Varianta americană ne spune despre compromis că, bref, dacă tu zici ”roșu” și eu zic ”albastru” hai să ne întâlnim pe undeva la mijloc, pentru a găsi o culoare cu care să mergem înainte și din care să câștigăm amândoi.

Iar compromisul în orice relație, indiferent de natura ei (dar aici discutăm de relația cu șeful), este o sculă importantă de lucru. Cu mențiunea că, din punctul meu de vedere, trebuie să îți setezi foarte, foarte clar limita sub care nu cobori nici dacă se pogoară cerurile asupra ta și dacă îți promit arhanghelii un loc de-a dreapta tatălui.

Pentru că, dacă faci asta, dacă cedezi, ieși din logica unui compromis constructiv și, ghici, ai intrat în logica unei relații toxice, alta decât cea din care ai ieșit, dar alta doar pentru că pute altfel. Căci, de puțit, tot pute.

Închei prin a-l cita pe Bogdan Drăgotoiu. Care are mare, mare dreptate când spune că viața personală este motivul pentru care ai o viață profesională și nu invers. Gândiți-vă la asta.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Înscrieți o școală în campania #MingiInScoli și școala va primi mingi de handbal

Larisa Iordache: ”După operație, mâna mea era o mână de om normal, fără bătături…”

3 comentarii

  1. marți, 26 iulie 2016, 12:33

    Multumesc.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
  2. vineri, 29 iulie 2016, 12:31

    […] lângă asta, am tot citit o grămadă de articole recent printre care și acesta de la Cristi care, într-adevăr, chiar m-a pus pe gânduri. Pentru că mă regăsesc. Doar că eu sunt la alt […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *