Să vă povestesc o întâmplare recentă. Eram la o trecere semaforizată. Era roșu pentru pietoni. Pe o stradă lăturalnică, nu trecea nici o mașină în momentul acela. De partea cealaltă a străzii, o doamnă cu un copil de vreo 3 ani. Eu m-am oprit la semafor (adevărul este că, dacă nu vedeam copilul, aș fi trecut, de ce să mint…) tocmai ca să nu dau un exemplu negativ, cum ar veni puștiului. Numai că m-am oprit degeaba. Pentru că doamna a trecut fără nici o problemă pe roșu și fără să se asigure cum trebuie dacă nu vine vreo mașină.
Salut, de aceea, cu mare draga inițiativa ”Școala siguranței” Tedi, în care s-au înscris 645 de şcoli din 415 localităţi, însumând un total de 30.023 elevi de clasa I. Care își propune informarea copiilor privind potenţialele pericole şi furnizarea de soluţii prin metode educative specifice vârstei lor pentru gestionarea acestora. Adică să le ofere acele tool-uri despre care ziceam mai sus. Și care, în cazuri extreme, fac diferența dintre viață și moarte.
Scopul și modul de implementare Școala Siguranței Tedi
Școala Siguranței Tedi este un proiect realizat în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Poliţia Română prin Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române
Primul an de studiu înseamnă pentru copii primele lor experiențe individuale: mulți parcurg singuri drumul spre școală, au proprii bănuți în buzunar și interacționează mai mult cu persoane care nu fac parte din familia lor. Pe lângă toate acestea, ei se află la vârsta la care încep să-si dorească să fie independenți și să trăiască tot mai mult experiențe care să-i propulseze în categoria adulților: pornesc aragazul, rămân singuri acasă sau prind viteză pe bicicletă ignorând pericolele.
Plecând de la aceste situații, proiectul urmărește să se plieze pe modul de a fi și de a învăța a copilului de clasa I. Activitățile concepute pentru predarea informațiilor despre siguranță respectă nevoia copilului de a învăța prin joc.
”Dacă ar fi să fac un portret al copilului de clasa I, acesta poate înțelege probleme și poate găsi soluții atât în viața reală cât și în situații imaginare în cadrul jocului de rol. Îi place să-și facă prieteni și se distrează imitându-și semenii. Copilul de această vârstă dezvoltă și îi plac jocurile cu reguli. Ca dezvoltare emoțională și socială, e pregătit să fie mai independent și îi place să aibe inițiative sociale, are capacitatea de a înțelege sentimentele și acțiunile altora. Îi place când are ocazia să împărtășească altora cunoștințele sale. Adesea este curios și pune întrebări semenilor și adulților. Folosește strategii tot mai creative și complexe de a rezolva probleme acasă și la școală. De aceea, este important să primească informațiile la această vârstă, pentru că acum sunt pregătiți să facă trecerea de la imaginar la real. Acum învață că viața nu e jocul de pe tabletă” – Anda Păcurar, psihoterapeut
Până ajung la vârsta școlară, copiii trăiesc mare parte a timpului într-o lume plină de imaginație, cu figuri ale binelului și ale răului, cu super-eroi. Până la această vârstă, copiii au învățat din jocuri și desene animate că, dacă te calcă o mașină, mai ai totuși 80% viață, poți continua cumpărându-ți o viață sau cel mult pierzi o viață, dar mai ai alte patru.
În acest punct al dezvoltării psihice și cognitive, copilul are nevoie de persoane reale (educatori, polițiști etc.) care să-i ghideze trecerea de la lumea imaginară la cea reală. Acest lucru nu se întâmplă de la sine, doar pentru că au împlinit 7 sau 8 ani. Copiii au nevoie de informații prezentate pe înțelesul lor, însușite și exersate prin joc – metoda lor principală de învățare. Operând cu informațiile primite, punându-le în practică în mod experimental, receptează sensul lor și îl pot transpune apoi în drumurile lor – Anda Păcurar, psihoterapeut.
Îndrumătorii din afara familiei (învățătorii, polițiștii etc.) sunt modele ușor de urmărit de către cei mici. Pe lângă autoritatea pe care le-o prezintă prin funcție, faptul că nu fac parte din familie și că nu interacționează permanent cu ei, îi ajută pe cei mici. În plus, părinții au tendința de a proceda într-un fel care, în loc să câștige atenția copiilor, uneori o pierd.
Motivul ne este explicat tot de către Anda Păcurar: ”Mulți dintre părinți sau dintre cei care îi îngrijesc continuă să rămână hiperprotectori și după ce copiii împlinesc 6 sau 7 ani, vârstă de la care pot să-și câștige ușor, ușor independența. Uneori devin și mai cicălitori, amintind copilului constant să aibă grijă, că trebuie să fie atent pe drum și în clasă etc. Cicălirea, însă, nu duce la responsabilizarea copilului ci, în mod frecvent, la o detașare a lui de realitate. El ajunge să perceapă cuvintele adultului ca pe un zgomot de fond fără a mai recepta mesajul transmis”.