11.12.2016

Jurnal de Theaterstock: „Nu-i așa că ați uitat puțin de moarte?”

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Ziua 16. Mi-e greu să rezum cinci zile de festival în cuvinte puține. A fost primul meu eveniment din afara Bucureștiului, la care am mers în calitate de reprezentant al blogului și sunt foarte bucuroasă că am început așa frumos. Când s-a terminat Theaterstock, am avut senzația aceea de fericire că s-a întâmplat și tristețe că s-a terminat. Să citez un amic: „ce zâmbet ai, hai să nu zic tâmp”.

Revenind, despre Theaterstock s-a scris mult și s-a vorbit și mai mult. Eu nu am să comentez despre festival în termeni de bine și de rău, căci nu de aceea am acceptat invitația de a fi prezentă la eveniment, ci o să transmit strict ce am observat, timp de cinci zile, la Theaterstock.

Oamenii s-au bucurat și au apreciat festivalul. Chiar dacă unii au stat cu gura căscată la spectacolele stradale, spărgând semințe și fluierând momentele artistice, chiar dacă am auzit comentarii de genul „Băi, dacă era un Guță sau un Salam, mai ziceam și eu festival”, asta nu înseamnă că niște unii sunt definitorii pentru publicul Theaterstock. Asta nu înseamnă că mii de spectatori, care au mers la teatru cu drag, cu bucurie și cu mulțumire, sunt toți niște unii, care nu au nevoie de cultură și care nu știu, domnule, ce e ăla un moment artistic.

Să vă zic un lucru: Eram la coadă la magazin și mă întâlnesc cu o colegă din Bacău. Ea: „Și? Îți place aici?”, Eu (cu gândul la calmul orașului ziua și la zâmbetele primite fără motiv pe stradă): „Da, e foarte fain!”, Un băcăuan din spatele meu: „Pe bune, ce să îți placă aici? Ce e fain la Bacău?”. Și mi-a zis-o cu amărăciune în glas, mi-a zis-o ca și cum m-ar acuza că mint și că de fapt nu mi se pare un oraș fain, mi-a zis-o aproape pe un ton de ceartă.

Înțelegeți unde bat? Oamenii au avut nevoie de acest festival și au nevoie în continuare să simtă că fac parte și ei din ceva. Nu e valabil numai în Bacău, ci în fiecare loc din țara asta, unde nu se întâmplă mai nimic, unde lumea e sătulă să audă de unii și de alții că fac și văd lucruri. Adică noi de ce să nu avem? Dacă la noi sunt atâția spărgători de semințe, suntem condamnați al monotonie, la uitare?

Facem adesea greșeala să aruncăm scuza aia cu: publicul cere și vrea scandal, prostie, nuditate; publicul e incult și de aceea nu îi vom oferi cultură. La Bacău, s-a oferit cultură și sălile pline au demonstrat că s-a și dorit asta din partea oamenilor, care, așa cum vă spuneam și repet: s-au bucurat. Unii exagerat, alții cu măsură, foarte mulți cu jenă, dar cu toții au fost recunoscători pentru Theaterstock. Am văzut asta în timpul concertelor – când strigau frenetic și cereau artiștilor să mai cânte -, la teatru – când aplaudau zeci de minute câte un moment -, în stradă – când ziceau „Bravo” cu patos unor oameni, care nici măcar nu îi puteau auzi.

Richard Balint a spus ceva în spectacolul „Leonce și Lena”, al teatrului din Oradea: „Nu-i așa că ați uitat un pic de moarte?”. Și credeți-mă pe cuvânt că un „Da!”,foarte zgomotos, a răzbătut timp de 16 zile la Bacău:

Dragilor, trag și eu cortina peste jurnalul Theaterstock. O poveste frumoasă, pe care o aștept cu drag la anul și la anul și la anul. :)

Despre autor: Bianca Ceică

Povestaș cu dor de ducă. Mică maestră de mari isprăvi 2.0 pe biancaceica.ro și pe cristianchinabirta.ro. :)

Teatrul de păpuși spune „Legenda Bucureștiului”

Concurs de jurnalism cu tema „Românii din comunitățile istorice”

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *