Ţin minte o discuţie, purtată în urmă cu muuuulţi ani, la o feciorească (adică eram la bere, ca băieţii :D) cu nişte foarte mari amatori de muzică (amici, de altfel), dar care erau cam snobi pentru gustul meu, căci prea repede o dădeau în ntelectualisme, gen „hai să ne arătăm mai deştepţi decât suntem, că dă bine aşa„. Tema discuţiei era: cât de importante sunt versurile pentru a face o melodie să fie plină (cum ar veni)? Ei, stimabilii, susţineau cu tărie că „eu nu ascult muzica dacă versurile nu îmi spun ceva„. Eu, mai de la peluză, ziceam că nu ar trebui ca asta să fie o regulă de fier forjat şi că există şi piese foarte bune, la care versurile nu sunt de ceva premiu internaţional.
Şi, cum ne certam noi aşa prieteneşte, am pus întrebarea din titlu. După o pauză de gândire (căci i-am luat prin surprindere un pic), reacţiile au fost cam unanime: „nici aşa nu e bine; mai bine citim poezie direct, nu ne trebuie poezie cântată, cu niţică muzică pe fundal„. Discuţia continuă, ca să zic aşa.
Mi-am adus aminte de această dezbatere de-a dreptul filosofică (orice discuţie la bere este aşa, desigur) după ce am ascultat albumul lui Willie Nile – „If I Was a River”. Care mi s-a părut că se încadrează la marele fix în categoria de poezie cântată. Căci versurile sunt foarte faine, dar muzica e doar de fundal, ca să zic aşa. Adică un pretext pentru ca versurile să poată fi „livrate” într-un pachet corespunzător. Altfel spus, nu aş fi ascultat doar muzica, m-ar fi plictisit după primele două piese. Dar versurile m-au ţinut până la capăt. Chiar dacă, la un moment dat, Willie ia la mişto toate genurile de muzică şi o face savuros. Sau, poate, tocmai de aia :D
http://youtu.be/OnA3jGv7ew4
http://youtu.be/HS1frp2AY9s
http://youtu.be/yZztcMo6TXk