Sfârşit de septembrie, 1993. Am coborât pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, cu două valize mari, cu echivalentul a 100 de lei de azi în buzunar şi cu un entuziasm teribil: eram proaspăt student. Şi simţeam că lumea se pregăteşte să mă întâmpine şi să facă loc chefului meu de a muta munţii din loc. Sau ceva de genul :)

Plecasem din oraşul meu cel drag, Baia Mare (încă îmi este teribil de drag…), cu regretul celui care îşi iubeşte oraşul care l-a crescut, format şi care l-a pregătit pentru viaţă. Dar simţeam că Bucureştiul este ceea ce îmi trebuia, în acel moment din viaţa mea. Eram gata să fac acel pas uriaş , departe de casă, care să mă transforme din tânărul cu speranţe în bărbatul cu certitudini. Par cuvinte mari acum, mai ales dacă le privesc de la vârsta de acum, de 40 de ani, dar atunci aşa simţeam :)

Nu m-a speriat deloc aspectul jalnic al Gării de Nord (cât de puţin s-a schimbat de atunci această poartă de intrare în Bucureşti, faţă de cum s-a schimbat oraşul per total….). Nu m-au enervat nici măcar enervanţii aceia cu „şefu, un taxi? Ieftin, ca în provincie”. Eram gata să îmi încep noua viaţă.

Doar că nu ştiam exact cu ce să încep. Pentru că, „logistic” vorbind, aveam cu mine doar cele două valize mari şi cu suta de lei. Şi atât. Nu ştiam unde voi dormi, nu ştiam cum să ajung la facultate, nu ştiam mai nimic. Dar nu conta. Eram student în Bucureşti! Restul erau detalii de parcurs pentru entuzastul din mine :D

Am ajuns, cum necum, la sediul facultăţii. Am întrebat la secretariat de unde pot primi informaţii despre cazarea în cămin. „La domnul administrator, două etaje mai jos”, mi-a spus o doamnă, care s-a uitat la mine cam ciudat (abia după aia am priceput privirea ei: era milă amestecată cu feelingul de „uite şi la victima asta, îl mănâncă Bucureştiul cât de repede”…).

Ajung pe etajul unde aflasem că este domnul administrator. Am crezut că e revoluţie acolo. Pentru că erau vreo 50 de studenţi, buluc, care se împingeau să intre în biroul omului. M-am pus la rând (mă rog, rând, era turmă neorganizată aia) şi, după vreo 3 ore, am reuşit să intru. Dar era doar o etapă intermediară. Căci intrasem doar într-o anticameră. Până la birou mai erau vreo 10 studenţi…

După încă 1 oră, reuşesc să ajung în faţa domnului cu pricina. Îl salut frumos, el nu zice nimic, doar întinde mâna. Pricep eu că vrea dosarul şi îl servesc. Se uită, răsfoieşte, „aha, Baia Mare, ce pălincă bună aveţi acolo” şi îmi face cu ochiul. Eu zâmbesc, mândru nevoie mare de oraşul meu natal, dar nu cuplez de nici o culoare că omul vrea să îmi transmită un mesaj gen „ai ceva pentru mine?”.

Se mai uită el prin foile alea de vreo două ori, vede că io pace şi prietenie, că nu mă prind de ce vrea de la mine şi zice „să vedem, să analizăm, nu prea mai sunt locuri, poate renunţă cineva, aşteaptă pe hol, că te anunţ eu”. Ies, ce era să fac?

Imediat după mine văd că iese un băiat. Vinde direct la mine şi mă întreabă: „Măh, ai pălincă la tine?”. „Cum dracu să nu am? Păi plecam io la drum fără aşa ceva?”, răspund eu. El ridică sprânceana şi zice: „Păi de ce nu i-ai dat omului?”. Eu: „Mno, dacă nu o cerut…”. El, după câteva secunde de uluială, începe să râdă: „Aoleu, dar tăntălău mai eşti! Dă-o încoace, că te rezolv eu”. I-am dat pălinca, s-a dus şi în 3 minute a venit cu repartizarea mea într-un cămin.

Dan din Constanţa. Aşa îl chema. Timp de aprape un an am fost tovarăşi. După care el a decis că facultatea îl plictiseşte şi a plecat înapoi acasă :D

Bucuros nevoie mare, am plecat spre cămin. Cu autobuzul despre care Dan mi-a spus că mă lasă fix în faţa căminului. După vreo 15 minute de mers, am crezut că nu e bine ce se întâmplă. Pentru că prea de multă vreme mergeam. Iar eu, obişnuit cu Baia Mare, nu eram setat pe distanţe de astea :)) Am mai mers 20 de minute şi am ajuns. Urma să aflu că sunt în Vitan.

În faţa căminului, o hoardă de vreo 15 câini. Am fost mereu prieteni cu câini, aşa că nu am avut treabă cu ei. M-au lătrat aşa de avertizare, cum că ei sunt şefii în zonă şi m-au lăsat în pace.

Ajung la intrare. Portarul, un bătrânel pe la vreo 70 de ani, îmi urează bun venit. Ceea ce m-a surprins plăcut. Se uită pe repartizare şi îmi zice „vezi că deja colegii tăi de cameră sunt sus”. Urc. Drumul până în cameră mi s-a părut desprins dintr-un film de groază. O mizerie cumplită, toate geamurile lipsă pe scara blocului, cumplit.

Camera arăta cât de cât ok. Am intrat, cei trei colegi m-au primit cu veselie (deja începuseră o băută), am intrat în ritm, am scos ce mi-a rămas din provizia de pălincă şi am început să ne cunoaştem :D Doar că, nopatea târziu,după ce colegii mei au adormit, am început, ca ardeleanul, să stau să cuget. Şi m-a cuprins o stare de semi-panică. Şi mi-am dat seama că o să îmi fie foarte greu să stau în condiţiile astea.

Dimineaţa, m-am trezit cam deprimat. Am plecat înspre facultate, ca să îmi iau orarul şi să mai văd cum stă treaba. Pe holurile facultăţii, stundeţi zâmbitori, gălăgie mare, râsete. Şi doar câţiva mai speriaţi, probabil din „leatul” meu, pentru care Bucureştiul a reprezentat o lovitură direct în plex.

Îm timă ce mă uitam la avizier şi îmi scriam orarul într-o agendă, am auzit nişte studenţi, din ani mai mari, cum povesteau despre un prieten de-al lor, care stă în chirie într-o garsonieră lângă Universitate (auzisem de zona asta, toată ţara auzise, dar habar nu aveam ce înseamnă ea în geografia urbană a Bucureştiului), dar că pleacă  pentru 3 luni şi că ar vrea să o sub-închirieze.

Ciulesc urechile. Aflu toată povestea şi mă întrept înspre ei. Îi salut şi le spun că mă interesează şi că aş vrea să discut cu prietenul lor. „E pe aici pe undeva, stai că îl găsim”, spune unul dintre ei. Îl vede, i face semn şi băiatul vine.

Îi spun că mă interesează. Şi că sunt din Baia Mare („ehe, pălincă!” – reacţie standard deja :D), sunt în anul I. Îmi spune că el pleacă pentru trei luni din garsonieră şi e păcat să rămână goală, dar nici nu ar plăti pe ea degeaba, aşa că de aia vrea să lase pe cineva. Îmi spune cât ar costa chiria pe cele trei luni. O sumă care nu mi s-a părut foarte mare pentru o chirie (nu mai ţin minte exact cât era…), dar care era astronomică pentru bugetul meu şi, mai ales, pentru cei 50 de lei (în banii de azi), pe care îi mai aveam.

Dar, aşa cum am făcut toată viaţă, am zis că „vreau” (şi apoi văd eu cum rezolvăm) şi am mers să vedem garsoniera. M-am îndrăgostit instant de locul ăla. Era o mansardă, undeva în spatele Palatului Şuţu. Era tot ce îmi puteam imagina că şi-ar dori un student, de o boemie  teribilă. L-am întrebat pe băiat când pot să îi dau răspunsul. „Mâine, pentru că poimâine plec”, mi-a răspuns el. Stabilim să ne vedem a doua zi la facultate, ne dăm mâna şi ne despărţim.

A urmat o plimbare de multe ore. În care încercam să găsesc soluţii, să fac rost de banii ăia. Ştiam că de la ei mei, de acasă, slabe şanse să fac rost, pentru că ştiam cum este situaţia. În Bucureşti nu ştiam pe nimeni, la nivelul la care să mă duc să cer o sumă importantă de bani. M-am gândit inclusiv să îmi găsesc o slujbă chiar în ziua aceea şi să îl rog pe „şefu” să îmi dea un avans, care să acopere chirie (ehe, ce naiv eram…). Multe mi-au trecut prin cap. Numai că, după nişte ore bune de întors problema pe toate părţile, m-am declarat înfânt. Şi a doua zi m-am dus la întâlnire şi i-am spus omului că nu am cum să fac rost de bani. „Îmi pare rău, chiar îmi pare rău...”, mi-a spus el şi am simţit că înţelege prin ce trec.

Am ajuns la cămin într-o stare deplorabilă. Vecină cu depresia. Sentiment care a revenit mereu şi mereu în primele luni de stat în Bucureşti. Am fost tentat de multe, multe ori să las totul baltă şi să mă întorc acasă. Doar firea mea de om care urăşte să se lasă înfrânt, indiferent de cine sau ce, m-a făcut să strâng din dinţi şi să merg înainte. Doar că lupta aceasta continuă cu Bucureştiul şi cu mine însumi a lăsat nişte urme. Pe care şi acum, din când în când, le simt.

Aş fi vrut ca atunci, în 1993, să am la îndemână varianta obţinerii unei sume de bani foarte repede. Perfect legal şi fără bătăi de cap. Şi singura grijă să fie doar să îi dau înapoi în timpul convenit. Dar nu s-a putut atunci. Şi ani de zile m-a întrebat cum ar fi arătat viaţa mea dacă mi-aş fi început aventura în Bucureşti în acea garsonieră. Cred că traseul vieţii mele ar fi fost cu totul altfel. Simt şi acum că a fost una din ocaziile imense pe care le-am ratat în viaţă.

V-am spus această întâmplare din tinereţile mele, pentru că am fost provocat de cei de la Viva Credit să povestesc exact aşa ceva: o situaţie în care aş fi apelat la un credit de la ei. Povestea cu garsoniera ratată, ca să îi spun aşa, mi-a venit instant în minte. Pentru că se potriveşte foarte  bine, cred eu, pentru a ilustra situaţia în care poţi apela la o astfel de variantă de credit.

De ce spun asta? Pentru că aş fi avut nevoie rapid de acei bani nu pentru o fiţă, ci pentru a-mi rezolva o problemă. Aş fi avut nevoie de acel credit nu pentru că am vrut să mă distrez, ci pentru că am vrut să îmi încep o etapă colosal de importantă din viaţa mea în împrejurările potrivite. Aş fi avut nevoie de o astfel de soluţie şi pentru că nu m-aş fi simţit atât de singur…

Adică exact ce recomandă cei de la Viva Credit, după cum vă spun mai jos. Adică, în esenţă, ai mare, mare grijă când contractezi un astfel de credit şi să iei această decizie foarte serios.

• Nu imprumuți mai mult decat ai nevoie
• Imprumuti exact suma de care ai nevoie pentru o anumita perioada
• Stabilesti ziua de rambursare atunci cand te astepti sa primesti salariul
• Utilizezi creditul doar pentru rezolvarea nevoilor speciale si cu adevarat urgente
• Rambursezi imprumutul anticipat, daca ai posibilitatea. Nu exista penalizari, iar costul creditului va fi mult diminuat
• Nu reinnoiesti creditul de foarte multe ori
• Sa citesti cu atentie informatiile de pe site

Principalele avantaje ale produsului “Credit pana la Salariu”:

• Banii se vireaza in cont in ziua trimiterii solicitarii
• Toata procedura prin care poti obtine creditul se desfasoara online
• pe siteul Viva Credit, poti vedea un calculator care iti spune exact care este dobanda aferenta sumei de bani pe care vrei sa o imprumuti.

De exemplu, ai nevoie de 400 de lei si vrei sa ii inapoiezi in doua saptamani: aplici acum si iti primesti banii la ora 11:30. Peste doua saptamani vei avea de inapoiat 467 de RON. Prin urmare, dobanda aplicata este de 4.8 RON/zi.

Vă recomandaţi şi ce vă spune Omul Bancomat, o foarte simpatică variantă de promovare, de altfel :D

http://youtu.be/rIE4RsiaO2k