O parte din mine îmi spune că nu trebuie să scriu aceste rânduri. Partea aia bună, cred. Dar cealaltă parte (aia ne-bună, cred) îmi spune că trebuie să scriu. Ca un fel de spovedanie 2.0 (nu există aşa ceva, staţi liniştiţi, este doar strategie, desigur). De fapt – îmi susură în coracon partea aia ne-bună – a zice public aşa ceva înseamnă că, deşi ai tot tras de nişte relaţii (de oareşce amiciţie cândva) a sosit momentul să le spui oficial „pa” (desigur, în fiecare dintre noi există măcar juma de crâmpei de Freud). Aşa o fi, dreaqu ştie….
Când am început eu aventura asta cu blogul, habar nu aveam că o să ajung atât de departe, că o să devin mândru membru al Kooperativa 2.0. Şi că, pe parcurs, o să fac şi o emisiune (experienţă excepţională!). Sau că o să virez încet, încet către partea de consultaţă, de public speaking sau chiar de coaching 2.0 (asta este ceva teribil de fain, sesiuni unu la unu cu şefi de companii sau mini-şefi de companii, ca să le zic aşa). Nu ştiam că voi ajunge să fac atâtea. Dar uite că s-a întâmplat. Şi fiecare lucru pe care l-am făcut a însemnat că am mai crescut un pic, m-am mai dezvoltat un pic.
Din 2007, de când am lansat blogul, am cunoscut mii de oameni. Nu este o exagerare, chiar mii de oameni. A fost decizia mea, chiar parte a strategiei de dezvoltare a brandului. Spre exemplu, în 2011, am stat doar 5 weekenduri acasă, în rest am fost plecat. A fost o perioadă foarte grea pentru mine (mai ales din perspectiva faptului că îmi ador familia), dar a fost o decizie asumată şi calculată. Aşa că, la sfârşitul lui 2011, de la unul dintre cei mulţi (zic generic, #cudrag chiar) am ajuns la „ăla e chinezu„. Exact cum am calculat că va fi, de altfel.
Acela a fost momentul în care am simţit că unii încep să se îndepărteze de mine. Sau să rămână în urmă, chestiune de perspectivă. Iar această distanţare a continuat an de an. Şi s-au adăugat şi alţii plutonului de care mă îndepărtam. Sau care rămânea în urmă, chestiune de perspectivă.
Cumva, mulţi au înţeles că le-am întors spatele. Dar eu, de fapt, am ales să plec mai departe, înainte. Aşa că – elementară chestiune de logică (plusez acum un pic, mă înţelegeţi) – evident că spatele meu îl vedeau. Doar că eu mergeam pe drumul meu, pe care mi l-am ales. Că m-am îndepărtat de ei este doar urmarea acestui fapt. Logic, de altfel, în condiţiile în care ei ţineau morţiş să rămână pe loc şi să mă ţină şi pe mine lângă ei. Ei nu mă pot ierta pentru că am plecat, nu pentru că nu am rămas alături de ei (dacă nu sesizaţi nuanţa, aţi citit degeaba până aici). Şi pentru că, prin plecarea mea din pluton, au avut brusc un termen de comparaţie. Şi au început (în gând, ascuns, cum altfel?!) să îşi măsoare rămânerea în urmă în funcţie de cât de departe făceam eu paşii.
Cumva, mulţi au înţeles că eu special am vrut să îmi văd de drum, ca să le fac eu în ciudă. Nu râdeţi, există unii care aşa gândesc. Este de speriat, ştiu, dar adevăr vă spun eu vouă. Nici măcar nu are rost să comentez asta. Chiar nu are rost. Spun doar că niciodată, ever nu am făcut ceva împotriva cuiva. Şi că, dacă am greşit, a fost fără intenţie. Şi în nici un caz ca să fac rău cuiva. Dar, desigur, aşa ceva nu contează pentru unii. Deci trecem peste.
Cumva, mulţi au decis că eu sunt vinovat de o vină. Nu m-am prins exact de ce aş putea fi vinovat, dar nici nu îmi bat capul foarte tare cu asta. Vorbesc despre relaţiile personale aici, nu cele de business. Căci, mă scuzaţi, atunci când vine vorba despre business, a te plânge „chinezu a făcut aia şi aia şi a intrat pe piaţa mea” este de un ridicol splendid. Sau, mă rog, în logica asta mă acuz singur că sunt bun la ceea ce fac. Punct. Dar în relaţiile personale, repet, această logică mi se pare una stupidă. Dar, am învăţat în timp, regulă de bază pentru unii.
Nu contează că oamenii ăia mi-au cerut bani împrumut şi au „uitat” să îi mai dea înapoi. Nu contează că, în timp ce mă împroşcau public sau prin colţuri, mă întrebau dacă nu am o campanie să le dau („mă înţelegi, una e una, alta e alta„). Nu contează că unii lucrează prin companii (că îi acuză unii că s-au ratat ca bloggeri şi de aia lucrează la stăpân mi se pare de o imbecilitate feroce) şi că mă descriu ca pe un fel de mizerabil pe la şefii lor, după care mă întâlnesc cu şefii şi ăia intră în disonanţă cognitivă. Nu contează toate acestea. Ce contează pentru mine este că eu personal nu le-am făcut nimic rău. Ce contează pentru ei este că nu mă vor ierta niciodată pentru asta.
Bine zicea partea mea ne-bună la faza cu „spune public lucrurile astea, este un fel de la revedere„. Căci exact asta simt acum, când închei aceste rânduri. De neînţeles pentru unii, enervante pentru alţii. Dar mie mi-au picat bine. Căci acum chiar simt că spun „pa” unora. Şi pentru că, odată spuse public, nu mai există cale de întoarcere.
Desigur, cum nu am menţionat pe nimeni (sper că nu v-aţi fi aşteptat la asta!), este greu de înţeles pentru multă lume cine sunt cei cărora le spun „pa”. Dar ei se ştiu. Mă rog, unii dintre ei. Ceilalţi vor afla. Când o să mă contacteze şi o să îmi ceară ceva (desigur, doar nu aţi crezut că vor să dea ceva, doamne iartă-mă…). Şi când eu nu o să le mai răspund.
Acuma să nu înţelegeţi că se opreşte planeta în loc sau ceva dacă rup eu relaţiile cu unii. Dă-i pace. Nici de o telenovea ratată din lipsă de telespectatori nu e bun subiectul. O să trăiască ei fără mine bine merci. Aşa cum eu, fireşte, o să trăiesc fără ei. De ce v-am spus toate acestea? Poate pentru că a exista în 2.0 aşa cum exist eu înseamnă inclusiv asta: să dai un pic şi din casa sufletului, ca un fel de terapie. Ceea ce vă doresc şi vouă :)
16 thoughts on “Iertaţi-mă. Şi vă pup din mers #cudrag”
Din păcate sunt multe feluri de oameni pe acest pământ, am întâlnit și io prin viața asta, contează să ști cum să depășești astfel de situații și să faci mai departe ce îți place, nu te da bătut, dușmanii asta așteaptă. Multă sănătate
Nici o şansă să mă dau bătut, Zolty dragă :) Dar să ştii că nu pentru că mă gândesc la duşmani, ci pentru că mă gândesc la mine :)
Am înțeles ce-ai vrut să spui că tu ți-ai văzut de drumul tău și unii n-au putut (sau nu au vrut) să țină pasul cu tine și acum au niște frustrări tardive. Dar lasă că sunt alții care te urmăresc îndeaproape chiar dacă deocamdată nu te văd decât din spate. De exemplu eu :)
Îţi mulţumesc pentru comentariu. Mi-a picat bine :) Şi mă face să am grijă la ce prestez, ca să nu te enervezi cândva sau ceva :))
Cristi, ce frumos ai scris.
E drept, despre un subiect privit ca „urat”.
„Evident că spatele meu îl vedeau. Doar că eu mergeam pe drumul meu, pe care mi l-am ales. ”
Este exact asa cum ai scris.
Nu ştiu dacă am scris frumos, dar logic am scris :))
Astenia de primavara, a? Criza de 40 de ani? Orice-ar fi, e la fel de comic de fiecare data cand gasesc asemenea mesaje pe net. Eu cred ca e o rabufnire a subconstientului, care nu mai poate face deosebirea dintre propriile ganduri si restul lumii. Chinezule (cu accent pe „z”, ca asa vreau eu), chiar crezi ca-i pasa cuiva? Eventual doi-trei or sa se simta cu musca pe caciula, alti doi-trei o sa zica „Ia uite, frate, s-a ajuns! V-am zis eu ca asa o sa se intample!”. Cativa vor fi nedumeriti spre dezamagire, pentru ca oamenii nu vor sa citeasca depresiile altora, ci vor sa si le expuna pe cele proprii, in cautarea compasiunii. Ma, tu minti! Tu cauti compasiune? Zi drept, cauti compasiune, nu-i asa? Pe mine nu ma prostesti. Printre miile de oameni pe care i-ai cunoscut sunt prea putini prieteni. Te simti ca un prun intr-o padure de brazi sau ca un palmier in Antarctica. Uneori te obosesc toate chestiile astea. Uneori te uiti in oglinda si-ti vine sa o spargi. E normal, nu esti zeu, esti doar unul din miliardele de omuleti ca mine si ca altul, avand aceleasi zece-douasprezece trasaturi comune care definesc umanitatea, dintre care doar ambitia si curiozitatea ne-au impins spre progres, celelalte ne-au tot bagat in cele mai nasoale depresii. Eu te iert, daca te face sa te simti mai bine. Te iert desi nu ar trebui, dar azi ma simt generos. Fii iertat and everything. Pace.
Mă bucur că te-am amuzat. Cât despre analiza pe care mi-ai făcut-o, îţi mulţumesc. Dar eşti atât de departe de adevăr, încât nu am cuvinte :))
Aha! EMBA!!!
Măh, tu ai contract de comision de la unul din programele astea de EMBA, spune drept!
Drumul ales care-ti aduce bucurie e cu siguranta cel corect sufletului si mintii deopotriva. Restul e istorie, care ca orice „istorie” trebuie lasata in urma. Cu marturisirea aceasta ai incheiat o etapa. Una dintre multele pe care le ai de parcurs. :) Sa-ti fie de bine momentul asta terapeutic! :)
Mulţumesc, colega :) Cum ştiu că şi tu ai avut „căruţa” ta de astfel de chesiuni, cu atât mai mult apreciez ce zici :)
foarte fain scris…eu am trecut de la varianta 1.0 la update 1.9 si încet încet pun 1.9.1 daca înțelegi ce zic, nu de alta, insa ma pregătesc de 2.0…..si am lăsat in spate intr-un mod neînțeles de cei in cauza oameni ce acum imi spun cat de rău sunt, spun altora ce bestie ticăloasă, insa care cu doar cam un an si puțin in urma spuneau ca sunt the best one pentru ei….dar eram varianta 1.0, un roboțel foarte capabil, enorm de prost pe alocuri sau ma rog, luat de prost. Eu nu am plecat pe ceea ce faci tu atat de bine, sincer blogul imi est plăcut la vedere dar nu si la scris pentru ca nu am mereu răbdare…sau pentru ca am ales complet alta zona de exprimare. Insa citind ce ai scris am spus ca trebuie sa bag un comentariu pentru ca ai pus punctul pe i…inspiratie maxima in continuare :-)
Cred ca trecem cu totii prin astfel de situatii atunci cand ne dorim sa evoluam, sa ne urmam visele si ceilalti nu inteleg sau nu vor sa ne urmeze. Dar viata merge inainte pentru toti.
Ardelean, verde-n fata.
Cu-i nu-i place dragostea …
Stii, de multe ori iti faci treaba cum stii mai bine, cum poti si in timpul ala extrem de scurt dintre munca si familie, incerci sa oferi cateva explicatii scurte la cate unii si inteleg tocmai pe dos. Atunci te uiti la ei si cine vrea sa te inteleaga bine, cine nu … iara-i bine.
Totusi ajungi la un punct in care esti dezamagit de unele persoane care chiar le stiai aproape de camasa ta, care credeai ca nu numai te inteleg, dar ii ajuta si pe ceilalti sa vada realitatea.
Tu si familia sa fiti impacati si sanatosi, in rest … multa bafta !
Pingback: Ce îi spuneţi unui blogger aflat la început de drum? - Cristian China Birta