A fost o campanie electorală foarte tristă pentru mine. Poate pentru că, pentru prima dată în viaţă, am decis (de-a dreptul strategic, aş putea spune, dacă aş vrea să spun) să stau de-o parte şi să mă uit doar la cum se comportă anumiţi oameni pe care îi ştiu (i-am luat ca puncte majore de benchmarking), aşa, ca un fel de exerciţiu pseudo-sociologic şi cvasi-caracterologic. Nu m-am aşteptat să văd atâta ochelari de cal pe nasul şi pe mintea multora dintre ei. Asta a fost surpriza majoră. Una teribil de neplăcută.

Mi s-a parut de-a dreptul fascinant (aproape morbid în unele cazuri…) cu oameni întregi la cap, cu care ai fi putut discuta orice şi oricând în condiţii de maximă decenţă, deveneau nişte ciudaţi înguşti când venea vorba despre politică. Iar, dacă făceai greşeala nu să zici că votezi cu celălalt candidat, ci doar să îţi exprimi un mic dubiu legat de candidatul pe care el, omul altfel normal îl susţinea, atunci o puneai definitiv şi deveneai cu căcat miniscul în ochii interlocutorului tău. Ceea ce, în orice grilă de interpretare, este de un ridicol absolut.

A merge la vot este pentru mine o chestiune organică. În toată viaţa mea, o singură dată nu am votat (un concurs de împrejurări ciudat) şi încă regret că nu am forţat lucrurile ca să ajung să pun ştampila. În primul tur, m-am dus la vot, dar nu am fost în stare să aleg pe nimeni. Aşa că am ştampilat doi candidaţi şi mi-am anulat, astfel, buletinul de vot. Dar am fost la vot!

Am primit o grămadă de critici că am făcut acel gest. De parcă a-mi anula votul nu este dreptul meu. De parcă dreptatea absolută era de partea celor care mă criticau. De parcă democraţia nu înseamnă, în esenţă, dreptul fiecăruia de a-şi exercita drepturile aşa cum crede el de cuviinţă. De parcă a gândi cu capul tău este echivalent cu vina de a nu fi ca ceilalţi.

Cumva mi-am însuşit o parte din critici (cele care se refereau la faptul că am o responsabilitate faţă de cititorii mei) şi am invitat lumea să îmi dea trei argumente pro-Iohannis şi trei argumente pro-Ponta. Am pus o condiţie pentru a valida comentariile: argumentele să fie doar pro-candidat, nu contra-candidatul celălalt. După cum puteţi vedea, am editat multe comentarii, care nu s-au pupat cu cerinţa. Căci pentru unii a intra în logica de „pro” a fost o imposibilitate de-a dreptul ontologică, căci pentru ei singura variantă de a-şi justifica opţiunile a fost cea de „contra”. Ceea ce este de o tristeţe decisivă.

Mâine voi merge categoric la vot. Pentru că este singura opţiune pentru mine. Şi, în acelaşi timp, o să îmi închid blogul. Nu ca o formă de protest, ci ca pe un îndemn adresat tuturor celor care îmi fac onoarea să mă citească de a merge să voteze.

Cu cine o să votez? Vă spun mai jos. Dar nu direct, nu pe nume. Ci vă las pe voi să înţelegeţi pe cine voi pune ştampila. Şi nu am această abordare pentru că sunt laş şi nu îmi asum părerile mele (doar cei care nu mă cunosc pot crede asemenea stupiditate despre mine). Ci pentru că m-am săturat de ceea ce eu aş numi hipsterismul civic pe care l-au aruncat talibanii ambilor candidaţi asupra noastră, spurcând discuţiile cu nişte pseudo-argumente de un tembelism decisiv. Şi fac asta pentru că aş vrea să iasă la vot nu cei pentru care Ponta este răul suprem al dictaturii ce va să vină şi nici cei pentru ca Iohannis este diavolul catolic şi fără de copii, ci cei care înţeleg că lumea nu este formată doar din alb şi negru, ci dintr-o întreagă paletă de griuri. Şi că, evident, atunci când alegem ceva, alegem griul, niciodată albul sau negrul.

Eu aş vrea un preşedinte care să se poată uita în ochii Andreei. Dar asta nu se poate. Pentru că nici unul dintre cei doi nu ştie să facă asta. Nu poate să facă asta. Nu vrea să facă asta. Nu are timp să facă asta. Ceea ce este trist…

Eu aş vrea un preşedinte care să transforme politica în una din cele mai plictisitoare forme ale manifestării democraţiei. Căci atunci când politica face rating, ţara se duce în fundul WCului civic. Nu ştiu dacă vreunul din cei doi ar putea face asta. Chiar nu ştiu. Pot doar să sper.

Eu aş vrea un preşedinte pentru care dreptul celuilalt de a fi altfel trebuie protejat cu aceeaşi sfinţenie ca dreptul celuilalt de a fi altfel decât celălalt. Aici, din păcate, ambii candidaţi eşuează lamentabil.

Mâine o să votez cu candidatul care se apropie cel mai tare de dorinţele mele. Am decis deja cine o să fie. Dar este o decizie la mustaţă. La mare mustaţă, ca să zic aşa. Iar decizia am luat-o chiar pe ultima sută de metri a campaniei. A fost o decizie foarte grea. Foarte grea. Aşa cum trebuie să fie o astfel de decizie.

Aş fi vrut din tot sufletul să fiu şi eu în acea categorie a susţinătorilor aprigi ai unuia sau altuia dintre candidaţi. Dar nu a fost cazul. Nici pe departe. Pentru mine, a alege între cei doi a fost o decizie foarte grea. Şi tocmai de aceea, desigur, mă invalidez decisiv în ochii fiecărei tabere de talibani. Căci, nu-i aşa, a avea minime dubii dacă preferatul lor este bun de preşedinte te descalifică instant pentru că eşti idiot, cretin, habar nu ai ce înseamnă binele naţiunii, eşti iresponsabil şi idiot şi cretin.

Mi-e frică de cei care cred că deţin adevărul absolut. Şi că nici nu iau în considerare variantă că ar putea să greşească. Şi că există o minimă probabilitate ca celălalt, cretinul şi idiotul, să aibă dreptate. Mi-e tare frică de ei…

Indiferent de cine va ajunge preşedinte, le urez susţinătorilor săi feroce să fie cât mai puţin dezamăgiţi de dragul lor preşedinte. Deşi, v-o dau în scris aici, nu o să treacă 1 an şi deja dezamăgirile de la Cotroceni o să îi lovească într-un ritm ameţitor. Şi că înălţimile talibanistice de susţinere pe care s-au căţărat nu înseamnă altceva decât că o să cadă de undeva de mai sus. Şi o să sufere mai tare.

La vot, deci! Căci a merge la vot este singura manifestare civică ce ne face să fim cu adevărat de acord.

PS Dacă aş fi fost nehotărât, oamenii ca Groparu şi Brylu m-ar fi zdruncinat teribil. Dar la fel m-ar fi zdruncinat şi un SMS cretin şi spam ca ăsta, pe care l-am primit aseară.