09.12.2016

Este mai important să se dea oamenilor moravuri şi obiceiuri bune decât legi şi tribunale

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Trăim vremuri nici mai dure, nici mai nespălate, nici mai cumplite, nici mai şarmante decât alte vremuri. Au fost şi vor mai fi în istoria României perioade mult mai dure, mult mai nespălate, mult mai cumplite decât acestea. Dar şi mult mai şarmante (îngăduiţi-mi forţarea gradelor de comparaţie, mi se pare potrivită în acest context). Ce trăim noi acum este pe undeva pe la mijloc. Trăim o alucubrantă aglutinare (ah, de când îmi doream să folosesc această expresie…) de bune şi rele, o încrâncenată intersectare de adevăruri şi falsuri, o isterică deşărtare a neputinţei de a exista altfel.

Dacă scoatem extremele care se manifestă în aceste vremuri, ar trebui să rămânem cu calea de mijloc, cea care, în mai toate contextele, este cea mai bună. Căci calea de mijloc este cea care, indiferent de meandrele prin care se scurge concretul (ca să citez ştiţi voi pe cine) este cea care ne dă direcţia bună. Întotdeauna. Dintotdeauna.

Extremele României le cam ştim. Şi cele bune, dar şi cele rele. Le vedem zi de zi, ne sar în ochi permanent. La cele rele reacţionăm cu dezgust, cu frustrare, cu mânie. La cele bune reacţionăm cu frustrare că cele rele sunt mai multe, cu mânie că cele rele sunt mai multe şi cu, din când în când, speranţă că, totuşi, se întâmplă ceva bun. Cele rele şi cele bune, extremele, sunt vizibile. Şi acoperă, prin zgomotul lor, cele care se găsesc la mijloc, care sunt, dacă vreţi, bornele kilometrice care ne arată că suntem pe drumul cel bun, pe acea cale de mijloc necesară.

Este foarte greu să observăm calea de mijloc. Este teribil de greu. Pentru mulţi dintre noi este chiar imposibil. Şi este mult, mult mai greu să mergem pe ea. Chiar dacă o vedem sau măcar o bănuim. Căci a merge pe calea de mijloc, a face pas după pas pe această atât de necesară cărare a vieţii înseamnă a ieşi din zona extremelor şi a te plasa într-o mediocritate sănătoasă.

Da, într-o mediocritate, acesta este cuvântul. Căci într-o lume a extremelor guralive, scuipătoare şi orbitoare, orice normalitate asumată şi practicată şi nu este altceva, prin comparaţie cu extremele, decât o mediocritate. Dar una sănătoasă, foarte sănătoasă. Şi pentru tine, ca om, dar şi pentru ceea ce îndeobşte se numeşte naţiune.

O vorbă înţeleaptă a nu mai ştiu cui (iertare pentru asta) spune că cei care ies din această mediocritate necesară, din această normalitate firească (dacă îmi permiteţi tautologia) sunt cei care creează progresul. Da, este adevărat. Dar progresul, odată creat, trebuie aplicat. Iar de asta se ocupă cei mulţi, cei care şi-au asumat şi practică zi de zi mediocritatea necesară şi normalitatea firească. Aşa a fost mereu. Şi va fi mereu aşa.

Una din liniile de forţă pe care se bazează această mediocritate necesară este, din punctul meu de vedere, discursul public. Adică ce ne spun cei care ne conduc (oribil cuvânt, ştiu, dar e un loc comun…), media (presa tradiţională şi social media) şi societatea civilă (una din imensele bube ale României post-comuniste…). Fiecare dintre aceste tabere se influenţeaza una pe alta în ceea ce priveşte discursul public, iar suma rostirilor lor este cea care dă ceea aş numi ton of voice naţional. Iar aici suntem în plină isterie, în plină deşănţare comunicaţională, în deplină mizerie colectivă. Iar în aceste condiţii, acea mediocritate necesară devine aproape imposibil de practicat. Din păcate.

Hai să luăm doar două exemple. Mici în sine, imense pentru ceea ce înseamnă stricăciunea continuă a discursului public.

Tragedia lui Ionuţ, copilul ucis de câini. Una din cele mai mizere deşărtări ale goliciunii unora din cei care ar trebui să dea tonul discursului public. Autorităţi, politicieni, presă, bloggeri, specialişti care mai de care s-au înhăitat într-un iureş al lătrăturilor împroşcate, într-un flegmat irumpând continuu, într-o ieşire din normalitate uluitoare. S-au încălcat drepturi elementare de respectare a vieţii private a victimei şi a familiei victimei, s-a dat de pământ cu tot ce înseamnă un minim bun simţ în discuţiile în contradictoriu, s-a dar cu barosul în tot ce ar fi putut fi o discuţie din care să rămânem cu ceva. După tot acest tumult abject, faptul că lucrurile nu au stat chiar aşa cum au lătrat toţi a trecut neobservat. Pentru că în condiţii de extreme care spumegă, mediocritatea devine invizibilă. Din fericire, însă, ea există, chiar dacă observată doar de puţini dintre noi.

Băsescu şi Ponta. După aceşti ani în care Băsescu a coborât discursul public într-o prăpastie infernală, ridicolă, jenantă şi mizeră şi după un preşedinte interimar Antonescu lărgind şi mai tare această prăpastie, am sperat din tot sufletul că noua stea a politicii româneşti (#ironieamară), Victor Ponta, să încerce măcar să readucă discursul public în limitele unei normalităţi cât de cât acceptabile. Cu riscul de a da în mediocritatea atât de necesară. Câtă dezamăgire… Căci Ponta nu a făcut altceva decât să încerce din răsputeri să devină un Băsescu mai tânăr şi, tocmai de aceea, mai urât. În condiţiile în care discursul public asumat de cei mai de seamă politicieni ai ţării (#ironieamară) înseamnă lături reciproc avantajoase aruncate în cocina numită politică românească, mediocritatea atât de necesară înseamnă doar tăcerea celor care vor ca toate acestea să se termine şi să intrăm în acea normalitate aşteptată, dorită, visată.

Voi fi acuzat, cel mai probabil, că propovăduiesc mediocritatea în locul excelenţei. Mi se va spune, cu dispreţ, că oamenii excepţionali trebuie scoşi la înaintare, nu cei mediocri. Voi primi reproşuri că nu înţeleg eu cum merge treaba în lumea asta. Poate că e aşa. Poate că nu. Doar că ceea ce fac eu susţinând mediocritatea necesară este să încerc să pun în balanţa românească atât de înclinată în partea extremelor şi normalitatea firească, mediocritatea necesară.

De ce o numesc mediocritate? Pentru că am ajuns în acel moment în care simt că vârfurile (hai să zicem „excelenţa” românească) nu au făcut altceva decât să se arunce cu capul, cu limba şi cu pumnul în mizeria extremelor şi să le învârtoşeze şi mai tare. Pentru că ştiu că există foarte mulţi români care ar vrea să ia parte la instaurarea normalităţii, dar care nu se simt parte din România purtată pe buzele şi în buzunarele vârfurilor (ale „excelenţei” româneşti). Şi pentru că, în comparaţia cu prestaţia oferită de aceste vârfuri, mediocritatea pe care o propovăduiesc este de preferat oricând.

Căci mediocritatea este cea care ne va oferi un nou început. Din care, în timp, să renască acea excelenţă românească de care avem imensă nevoie. Şi care acum tace, suferă şi speră. În mediocritate.

PS Titlul este excelenta zicere a lui  Honoré Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

Daţi-mi un motiv pentru care să nu mă duc să văd Shadowland cu Pilobolus Dance Theater

Au fost suspendate emisiunile româneşti pe unde medii la radio “Ucraina-Internaţional”

9 comentarii

  1. bogdan
    joi, 30 ianuarie 2014, 11:45

    Ce zici tu e bine, până la un punct. Acolo unde acea mediocritate se va transforma în suficienţă. Recte, nu vom mai ‘lucra’ nici să scăpăm de cele rele, dar nici nu vom mai ‘tresări’ la cele bune. O să fie aşa, ceva amorf, între bine şi rău, fără să excelăm într-o parte şi să reparăm în alta. Tot la ‘sindromul Dorel’ se ajunge, indiferent de ce ai face.
    Deşi nu neg că s-ar putea, totuşi, reuşi. Tu vezi calea asta. Eu nu.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • joi, 30 ianuarie 2014, 11:56

      Da, ştiu, graniţa dintre amorf şi mediocru este foarte fină. Dar este cum zici, eu văd mediocritatea aceasta necesară ca o modalitate de a face cumva să renască acele vârfuri. Este, dacă vrei, mai mult o speranţă. Dar una în care chiar cred :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  2. Tomole Ioan
    joi, 30 ianuarie 2014, 11:52

    Cred ca este gresit sa pui semnul egalitatii intre mediocritate si echilibru in toate.Cel echilibrat nu este automat mediocru.Dimpotriva este excelenta societatii.Marile genii au fost si sunt oameni echilibrati,modesti ( = mediocri,dupa parerea pezevenghiilor,neatamparatilor ).prof.Tomole Ioan

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
    • joi, 30 ianuarie 2014, 11:58

      Aveţi dreptate când spuneţi că „cel echilibrat nu este automat mediocru”. Aşa cum nici cel mediocru nu este automat echilibrat. Dar, aşa cum văd eu lucrurile, această mediocritate uniformizatoare poate funcţiona ca un termen de comparaţie real pentru vârfurile care se vor naşte. Şi care vor fi, cel puţin aşa sper, echilibrate :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
    • Tomole Ioan
      joi, 30 ianuarie 2014, 12:04

      Este foarte gresit sa crezi ca a fi modest este totuna cu a fi
      mediocru.Marile genii,au fost oameni modesti,sinceri.Acestia au fost mediocri ? prof.Tomole Ioan

      Thumb up 1 Thumb down 0

      Răspunde
  3. joi, 30 ianuarie 2014, 13:06

    parintii mei m-au crescut spunandu-mi ca e bine sa gasesc o cale de mijloc (in diferite situatii: scoala, job, viata. si continua sa-mi spuna si acum). le-am urmat sfaturile si astfel am reusit sa pastrez o normalitate a lucrurilor. de multe ori am excelat in anumite domenii, tocmai pentru ca am pastrat linia aceasta a mediocritatii, aceasta fiind si cea care m-a ridicat.

    Thumb up 1 Thumb down 0

    Răspunde
    • joi, 30 ianuarie 2014, 23:00

      Subscriu la ce ai spus, dar aș introduce și partea cu „a avea principii în viață”.

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  4. joi, 30 ianuarie 2014, 18:08

    Titlul este magnific, iar articolul … hmm… lamentabil?

    Probabil stii ca argumentul „calea de mijloc este cea mai buna” (argumentum ad temperantiam) e o eroare logica.
    http://en.wikipedia.org/wiki/Argument_to_moderation

    In rest, am impresia ca de fapt nu vrei sa spui mediocritate (http://dexonline.ro/definitie/mediocritate), ci – din exemple cred ca mai degraab normalitate sau macar echilibru sau ponderare.

    Iar unele afirmatii (gen „societatea civilă (una din imensele bube ale României post-comuniste…) contrazic exact ceea ce zici. Oricum presimt ca ne vedem la intalnirea unei astfel de bube in curind, asa ca te mai combat acolo.

    PS: ca doar nu credeai ca o sa comentez doar pozitiv la articolele tale, nu ? :-)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • vineri, 31 ianuarie 2014, 08:29

      Au contraire, my friend, au contraire, ai comentat pozitiv. Sau cel puţin aşa am înţeles eu :D Sigur, discuţia este deschisă. Deschisă rău. Îmi asum un anume grad de ermetizare, neînţeles de unii, contestat de alţii. Dar cred cu tărie în ce zic aici. Chiar dacă nu am zis chiar tot…

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *