Iertaţi-ne pentru că suntem atât de puţini care vă respectăm dreptul de a nu muri şi de a mai avea speranţa că viaţa poate fi mai bună.

Iertaţi-ne că ne gândim mult prea puţin la voi şi doar atunci când cineva ne trage de mânecă.

Iertaţi-ne că ne pasă de atât de multe nimicuri încât uităm că viaţa fără să ne gândim la ceilalţi nu este decât o aşteptare a morţii.

Iertaţi-ne că nu strigăm mai tare în numele vostru, cei care nu mai aveţi puterea de a striga.

Iertaţi-ne că nu mai avem răbdare cu nerăbdarea voastră.

Iertaţi-ne ca să ne putem ierta şi noi…

Când ştii că mai ai luni, poate chiar ani de aşteptat până să poţi efectua un transplat de ficat, cea mai sinceră şi directă reacţie este chiar plânsul. Domnul Florea e speriat de stadiul în care boala sa, ciroza hepatică, l-ar putea aduce, până să primească un ficat sănătos.

Domnul Marcu îşi poartă suferinţa în priviri. Din când în cînd mai zâmbeşte, dar gândul la timpul în care va sta aşteptând să îi fie transplantat un ficat sănătos îl macină. E vorba de luni sau ani de zile, timp în care efectele cirozei hepatice devin tot mai grave.

Anemia falciformă nu este deloc acea anemie obişnuită, cu care unii dintre noi s-au obişnuit să trăiască. Ea îţi taie toată puterea, inclusiv aceea de a mai vorbi. Acesta este şi cazul Alexandrinei, care nu mai are nici vârsta necesară pentru a aştepta tratamentul corespunzător.

Elena se înconjoară de jucării, cărţi de colorat şi jocuri electronice, ca să nu simtă trecerea de la camera ei de acasă, la patul de spital unde talasemia o ţine permanent legată de perfuzie.

Florentina locuieşte de cinci luni la Spitalul Fundeni, iar mama ei spune că mai au mult de stat aici. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi pacienţi cu leucemie, care sunt condamnaţi nu doar la o viaţă petrecută în spital, ci la una dependentă de pat şi de perfuzia cu citostatice.

Efectele cirozei hepatice l-au ţintuit la pat pe Adrian. Nu mai vrea să mănânce, nici să meargă la toaletă, în timp ce organismul lui se slăbeşte tot mai mult. Înainte de a-şi trata boala, pacientul cronic trebuie să se trateze de deznădejde.

Denis e prea mic pentru a spune cât este de trist, nu îşi găseşte cuvintele, dar în locul lui vorbesc ochii care îi ascund boala. Nici măcar el nu ştie că suferă, încă de la doi ani, de o boală cronică.

Maria are o abilitate neobişnuită. Ştie foarte bine să se ferească de lumina soarelui. Asta a învăţat-o boala cu care se luptă din copilărie: lupus eritematos sistemic.

Vladuţ nu are deloc astâmpăr. La fel ca şi prietenii lui cu boală renală cronică, transformă coridoarele şi saloanele din spital într-un imens loc de joacă imaginar, unde uită de dializa şi perfuziile zilnice.

Nicoleta încălzeşte în palme perfuzia cu sângele pe care îl primeşte de mai multe ori pe lună, aproape îmbrăţişându-l. Pentru pacienţii cu talasemie, sângele pe care îl primesc în spital este vital, dar mai important pentru ei ar fi să îşi primească medicamentele de care au nevoie.

Alianţa Pacienţilor Cronici din România (APCR) va invita la o expoziţie inedită, cu fotografii ale bolnavilor aflaţi în prezent în spital, care suferă de boli cronice precum talasemie, boală renală cronică, anemie falciformă, leucemie, ciroză hepatică, lupus.

Expoziţia ilustrează 10 bolnavi cu afecţiuni cronice grave pentru care este nevoie de tratamente de ultimă generaţie şi cuprinde fotografii în format natural.

Fotografiile sunt realizate de tineri artişti fotografi – Cristina Bobe şi Radu Oprea – şi vor fi expuse în perioada 04 – 18 decembrie în cadrul galeriilor World Trade Center din Bucureşti. Anul viitor expoziţia mobilă să fie reluată şi în alte zone din Bucureşti.