Ne naştem, trăim, murim. Un ciclu de o simplitate teribilă. Dar de o complexitate înspăimântătoare. Ce facem noi, ca oameni, în acel intermezzo între naştere şi moarte determină într-o măsură covârşitoare cine suntem cu adevărat.
Toţi avem visuri, aspiraţii, speranţe. Unele se împlinesc, altele nu. Aşa e în viaţă, uneori câştigi, alteori pierzi. Există, însă, pentru unii acel moment covârşitor pentru care nici un vis nu mai contează, pentru care nici o aspiraţie nu mai înseamnă nimic, pentru care singura speranţă este să mai apuce să aibă speranţe. Acel moment covârşitor când îţi dai seama că tot ce îţi mai rămâne de făcut ţie, ca om, este să reuşeşti să nu mori. Să apuci să mai trăieşti un pic.
Ca om, această povară este a ta să o duci. Şi a celor apropiaţi ţie. Nimeni nu poate să o ducă în locul tău. Pentru că singuri ne naştem, singuri trăim şi singuri plecăm dincolo. Cei din jurul tău îţi pot face această singurătate mai frumoasă, atâta tot. „Atâta tot”, zic, dar ce imens lucru…
Ca cetăţean devenit pacient, însă, ai nişte drepturi. Iar statul are nişte obligaţii faţă de tine. Pe care ar trebui, într-o lume ideală, să şi le respecte. Doar că nu o face. Şi invocă motive hai să le spunem bizare atunci când catadicseşte să răspundă la întrebarea „de ce mă lăsaţi să mor?”. Când ceea ce ar trebui să facă statul român ar fi să poată să spună „prezent” la „vreau să îmi exercit dreptul de a trăi”.
Zilele trecute am participat la un marş al tăcerii, alături de câţiva (nu am fost mulţi, hotarul dintre viaţă şi moarte nu e trendy) oameni cu suflet mare, care am răspun la apelul Alianţei Pacienţilor Cronici din România. Am mărşăluit din Piaţa Universităţii până în Piaţa Romană, via Ministerul Sănătăţii, purtând fotografii cu câţiva dintre bolnavii cărora statul român le refuză dreptul de a nu muri. Am mărşăluit cu acel nod în gât şi cu acea strângere de stomac pricinuită de sentimentul mizerabil de „nu e ok ce se întâmplă, nu e omeneşte aşa ceva”. Sentiment împotriva căruia o să încercăm, atâţia câţi suntem, să luptăm şi de acum înainte. Atâta cât putem.
Respect, Cristina! Pentru că ştii că a sta de-o parte este echivalent cu a ucide puţin câte puţin speranţa de a a mai avea speranţă!
Respect, Cabral! Pentru că ai un suflet mai mare decât ştie multă lume. Respect!
Respect, cei care aţi participat la marş! Respect!
5 thoughts on “Am ieşit în stradă pentru dreptul lor de a nu muri”
Respect Cabral, fiindca ai sufletul mai mare decat esti.
Mersi frumos. :)
Bravo! Daca stiam, as fi venit si eu cu mare drag
Bre, mersi frumos. Cu toate ca nu merit vorbele tale.
Am facut si facem si noi ce putem… si ma bucur ca nu putem chiar putin. :)
Bravo, te-am văzut la știri. În țara aeta doar dacă iese lumea în stradă se mai rezolvă ceva, din păcate. Multă sănătate