Când am văzut clipurile de mai jos am trecut prin foarte multe stări. A început cu un nod imens în gât atunci când mi-am dat seama despre ce este vorba. Apoi am simţim acea strângere de stomac pe care o simt de fiecare dată când am sentimentul acela mizerabil de „nu e ok ce se întâmplă, nu e normal să fie aşa…„. Apoi am încruntat sprânceana. Şi am început să simt acea parte negativă din mine cum îşi cere dreptul la a pogorâ cohortele de sfinţi din cele ceruri şi de a afurisi şi blestema pe cei care sunt vinovaţi de ce am văzut în aceste clipuri. Şi m-am luptat ceva vreme cu această stare. Căci ne este foarte uşor să înjurăm, să spurcăm, să aruncăm cu lături în oricine şi ne este şi mai uşor ca, după ce am făcut toate acestea, să credem că ne-am făcut datoria, că mai mult de atât „ce vrei, frate, de la mine?!„.
Am reuşit, cu câteva minute înainte de a scrie aceste rânduri, să ies din starea de nervi, din zona negativă în care m-au aruncat (fără voia lor, desigur) clipurile de mai jos. Pentru că, aşa cum m-a învăţat viaţa, nu rezolvi nimic atunci când eşti cu spume la gură, nu reuşeşti să construieşti nimic atunci când eşti cu blestemul între dinţi, nu faci nimănui bine atunci când eşti cu înjurătura pe limbă (nici măcar ţie, deşi ţi se pare în acele momente că eşti foarte neînfricat). Deşi e mult mai uşor aşa, e mult mai uşor… Dar fix degeaba.
Viaţa m-a învăţat că înjurătura naşte înjurătură, că atacul naşte apărare, că războiul naşte război. Şi că în toate aceste arătări de muşchi de diverse tipuri există victime, uneori foarte multe victime. Pentru că în orice luptă, indiferent de cât de mare sau mică este, există victime. Există durere. Există suferinţă.
A încerca să lupţi cu răul din tine, cu acea parte negră pe care o avem fiecare, a-i urla diavolului din tine „pleacă şi nu mai veni!” este foarte greu. Uneori imposibil. Dar ferice de cei ce reuşesc să facă acest lucru. Pentru că doar aşa pot face ca lucrurile să se întâmple, să meargă în direcţia cea bună.
Aşa voi aborda şi eu problema despre care se vorbeşte în clipurile de mai jos. Pentru că lipsa medicamentelor este vina statului român. Da, statul român este vinovat, de aici trebuie să pornim discuţia, dar cu calm şi cu deschidere spre dialog şi spre a încerca să facem paşi împreună, noi şi statul, spre rezolvarea acestei probleme. Spun „spre rezolvarea” pentru că aici este o chestiune de alb şi negru, nu pot exista nuanţe, problema trebuie rezolvată, nu „aproape rezolvată”. Mai ales că – şi iar simt că vine răul din mine şi vrea să iasă… – în multe cazuri albul înseamnă viaţă, iar negrul moarte…
În următoarele două săptămâni, o să scriu foarte mult aici pe chinezu.eu despre această chestiune. Şi o să încerc să o abordez din toate unghiurile la care mă pot gândi. Şi o să îi am ca parteneri în această foarte grea misiune pe cei de la Alianţa Pacienţilor Cronici din România Spun grea misiune pentru că, credeţi-mă, sunt ca stânca, dar numai până vine vorba despre oameni suferinzi… Şi pentru că resursele de energie sufletească, dacă vreţi, pe care o să le pun la bătaie în această perioadă o să fie imense. Aşa sunt eu. Şi ştiu că mă înţelegeţi, pentru că mulţi dintre voi sunteţi cam la fel :)
Ce obiectiv am eu cu această iniţiativă? Să ajungă mesajul nostru la cei care fac parte din ceea ce am putea numi generic „statul român”. Pentru că, zău, şi ei sunt oameni, pe asta mă bazez când fac ce fac. Mă bazez pe faptul că unul, doi, trei, câţiva dintre ei vor înţelege că trebuie să facă ceva în problema medicamentelor şi că îi vom avea ca susţinători în interiorul sistemului.
Hai să v-o spun altfel: imaginaţi-vă o şedinţă de Guvern unde se decid bugete. Şi imaginaţi-vă că avem doi astfel de oameni acolo, care au răspuns mesajului nostru şi care se luptă cu ceilalţi pentru această cauză. Şi acum imaginaţi-vă că nu i-am avea pe acei doi oameni acolo. Şi că această chestiune nici măcar nu a fost menţionată în respectiva şedinţă. Aceasta ar fi adevărata înfrângere, dragilor.
Acesta este obiectivul meu. Unul mic, ştiu. Dar unul atât de omenesc. Pentru că, dragilor, doar oameni pot să ajute oameni, doar oamenii pot să facă bine oamenilor. Şi noi cu oamenii vrem să vorbim. Noi oamenii vrem să ne audă. Şi, de aceea, nu pornim la război cu ei. Ci îi invităm să ne asculte. Şi, dacă simt ei că e ok, să ne şi răspundă.
Mircea Albulescu, citind scrisoarea Milicăi Ghindoc, pacient supravieţuitor al melanomului ocular.
Florin Zamfirescu, citind scrisoarea lui Daniel Andrei, pacient care suferă de hemofilie.
Ilinca Goia, citind scrisoarea Vioricăi Mihai, pacient care suferă de hepatită.
Bogdan Dumitrache, citind scrisoarea Iulianei Ghimeţ, mamă al carei copil suferă de artrită idiopatică juvenilă.
Ada Condeescu, citind scrisoarea Marianei Ivan, pacient care suferă de scleroză multiplă.
10 thoughts on “Răbdarea este o virtute, dar nu şi pentru pacienţi”
O intrebare sincera: in fruntea acestei aliante sunt cadre medicale? Am cautat informatii pe site-ul lor aliantapacientilor.ro si nu am gasit nimic in acest sens.
Mesajul este excelent, dar nu vreau (din nou) sa ma trezesc mai tarziu ca am sprijinit cine mai stie ce grup.
Stimabile, ma interesez si vin cu un raspuns. Nu m-am gandit la asta pentru ca eu ma uit la solutie, nu la cine vine cu ea. Poate ca sunt superficial, dracu stie, dar atata vreme cat se face ceva in privinta blocajului cu medicamentele astea (mai ales in cazurile grave), eu nu imi pun alte intrebari.
Oricum, ti-am spus, ma interesez si vin cu un raspuns asa cum iti place tie, adica documentat :)
Multam’, Cristi :)
Intr-o tara in care auzi din ce in ce mai multi oameni spunand „am cancer”, nu exista morfina! Bine, exista, insa pana ajungi la ea, te macina niste dureri greu de imaginat! Da, mama mea are cancer. Da, mama mea are metastaze la plamani si rinichi. Da, mama mea sufera enorm si noi pe langa ea! Da, mama mea….este pe moarte! Eu am o prietena care lucreaza la o farmacie si datorita ei am reusit sa ajung MAI REPEDE la substanta nenorocita care ii alina durerile. Eu am ajuns dar ma gandesc cu groaza la cei care nu se bucura de acest privilegiu! Este ingrozitor sa fii bolnav in Romania! Am mai spus-o si o repet: SISTEMUL MEDICAL DIN ROMANIA ESTE BOLNAV! Si asa va ramane daca NOI, cei ce populam tara asta, nu luam masuri! Pana acum nu aveam voie sa ne exprimam, acum ca se poate – nu o facem! Scuze pentru lungul comentariu!
Of, Doamne… Nici nu stiu ce sa zic… Sa fiti tari… Chiar nu stiu ce sa mai zic…
Cristi, din pacate, eu sunt tare, foarte tare….poate prea tare! Nu pot sa plang, furia pe care am acumulat-o nu ma lasa! Este ingrozitor sa iti vezi mama cum se topeste in 4 luni(atat a durat de cand a aflat si pana acum cand nu se mai poate face nimic) si sa te duci la doctori care tipa la tine pentru ca pui intrebari, pentru ca esti speriat si nu stii ce sa faci! Imi este scarba…
Am avut si eu de ales intre a il lua de guler pe un sef de sectie de spital oncologic si sa-mi sustin mama sa nu se prabuseasca. Solutia intotdeauna e sa gasesti solutii, dar nu cred in vindecarea sistemului. Informatiile exista, dar circula doar pe sub mana cu indexul ”citeste si da mai departe”.
Am gasit solutia, am infrant si sistemul ajungand sa obtinem plata de catre CAS a intreg tratamentului din Germania. Se poate, dar nu cred ca ceva se va repara vreodata in Romania.
Mai am o speranta, sa moara niste generatii si sa fie inlocuite de altele, neinfectate.
Gata, sistemul roman a mai scapat de o pensie. A mai murit un bolnav de cancer. Mama a scapat de crunta suferinta si a plecat acolo sus in CERURI….
Sistemul medical din ţara noastră este un pacient aflat în comă,nu trăişte, poate că ne aude, poate că ne simte dar nu ne răspunde.Eu am scris de curând despre propria mea experienţă cu sistemul medical şi pacienţii cronici, în vârstă şi cu probleme de deplasare.Aş vrea tare mult ca percepţia nevoilor reale ale pacienţilor cronici să înceapă cu o schimbarede atitudine a tuturor celor cu care aceştia vin în contact. De la primul om din sistem şi până la membrii guvernului ar trebui să-şi amintească că boala nu alege în funcţie de vârsta, sex, orientare politică şi contul din bancă.
http://calatorprintaramea.wordpress.com/2013/09/08/domnului-lazarescu-cu-dragoste/
în urmă cu 2-3 ani am stat la urgență 24 ore, nici perfuzia când era gata, nu vreau să mi-o schimbe, dar trebuia să am răbdare chiar și 4 ore, noroc că știam cum trebuie închisă, chiar ai dreptate la titlu. Multă sănătate