Şeful de tură se uita semeţ la noii veniţi printre găurile de la şireturi, care se mai lăsaseră în ultima vreme, deh, calitate proastă, uzură mare, plus că are ceva anişori de când supraveghează intrările în Pantofatoriu. Şi de fiecare dată când decide soarta unui nou venit are câteva mici momente de nesiguranţă. Nu pentru că nu ar avea încredere în decizia lui, ci pentru că nu te simţi confortabil să îi trimiţi pe unii la Repantofare, iar pe alţii la Cimitirul Pantofilor.

El este din neamul mocasinilor. Printre ultimii din neamul lui. Poate de aceea şefii îl mai lasă în Patofatoriu, deşi s-a cam destrămat pe la cusături, talpa s-a desprins pe ici pe colo, iar şireturi nu mai are de hă hă. Probabil că şefii îl ţin ca un fel de exemplu pentru noii veniţi cum că „ia uitaţi, chiar şi un mocasin vechi mai poate fi de folos” ca să le mai crească moralul. Căci pe el îl văd noii veniţi de cum intră pe poarta Pantofatoriului.

Se uită încruntat la cei care abia intraseră. Erau vreo 20, speriaţi şi tremurând din toate cusăturile. Ochiul său format a văzut din start 16 care nu mai aveau nici o şansă şi pe care deja i-a trimis, în gând, în Cimitirul Pantofilor. Dintre ceilalţi mai putea alege. Nu era cine ştie ce recoltă, dar se mai putea face ceva cu ei. Mai exista o şansă să mai fie purtaţi, măcar de câteva ori. Repantofare scria pe ei, deci.

Se scutură de câteva ori ca să atragă şi mai tare atenţia noilor veniţi asupra lui (era mai mult o fandoseală, pentru că oricum toţi se uitau la el de când au intrat), se încruntă şi mai tare şi spuse:

– În numele Înaltului Consiliu al Pantofilor Uzaţi vă urez bun venit. Şi vă transmit cele mai calde mulţumiri pentru munca pe care aţi depus-o până acum. Unii dintre voi (aici avea deja pregătit un ton scăzut, aproape consiparativ, exersat în toţi aceşti ani de discurs) poate că sunteţi supăraţi pe stăpânii voştri că v-au trimis aici. Că v-au aruncat fără milă după ce le-aţi purtat paşii şi aţi fost reazămul lor pe acest pământ (metafora asta îi venise în urmă cu vreo doi ani, când a trimis în Cimitir o pereche de cizme de cowboy). Dar ce aţi fi vrut să facă, dragii mei? (aici ridică din nou tonul, simţind din nou părerea de rău că nu mai are şireturile sale cele vechi, pe care să le fluture un pic în acest moment al discursului). Asta este soarta noastră, a pantofilor, să fim folosiţi, apoi aruncaţi. Unii mai repede, alţii mai târziu, după cum ne este norocul. Aţi ajuns aici, acum. De unii dintre voi ne vom despărţi pentru eternitate (aici îşi imagina mereu că se ridică un pic pe vârfuri, ca să pară mai înalt, deşi ştia că talpa dezlipită nu îl lasă să se înalţe nici măcar juma de milimetru), iar alţii vor mai avea cinstea să mai fie purtaţi de câteva ori. Dar, oricum, voi astăzi, aici, vă împliniţi destinul. De aceea vă spun…

– Nenea mocasin – îl întrerupse o voce firavă.

Se întoarse supărat, pregătit să suprime dur o astfel de neobrăzare. O ghetuţă de nou-născut, care părea nepurtată, îl privea cu găurile de la şiret mărite şi tremurând din toate cusăturile.

– Nenea mocasin, cu mine ce o să se întâmple? Pentru că pe mine nu m-a purtat niciodată stăpânul. Nu a mai avut timp. A plecat la îngeri prea repede…

Pentru prima oară în viaţa lui de supraveghetor forte al intrării în Pantofatoriu, mocasinul simţi că e bătrân, mult prea bătrân. Nu a scos nici o vorbă. A făcut doar acel gest, studiat în ani şi ani de zile, prin care îi trimitem pe fericiţi la Repantofare, pentru a mai fi purtaţi de câteva ori. Acum i-a trimis pe toţi acolo, le-a mai dat tuturor o şansă.

– Mergeţi, şopti el, mergeţi şi mai trăiţi un pic, mai bucuraţi pe cineva, împliniţi-vă destinul…

Se uită după ei cum intrau bucuroşi la Repantofare. Zâmbi. Şi simţi că a sosit momentul lui. Care ştia că va veni, dar nu crezuse niciodată că îl va decide el, nu Înaltul Consiliu. Îşi scutură, pentru ultima dată, pielea zbârcită, de parcă se pregătea să spună din nou discursul în faţa noilor veniţi tremurând aşteptându-şi soarta. Şi porni şotânc înspre Cimitirul Pantofilor.

Abia făcut doi paşi, când simţi mângâierea unui şiret. Surprins, văzu lângă el, ghetuţa zâmbindu-i.

– Nenea mocasin, vin şi eu cu tine. Aşa, poate, o să apuc să fiu purtată de stăpânul meu şi să îmi împlinesc şi eu destinul.

––––––––

Degeaba mă întrebaţi ce mi-a venit să scriu acest text. Nu aş putea să vă răspund. Unele rânduri vin brusc de undeva din interior şi se cer scrise. Aşa s-a întâmplat şi cu textul de mai sus. Ştiam că voi scrie o poveste cu un mocasin şi o ghetuţă imedat ce am văzut zilele trecute campania celor de la Zorile Store prin care – eu aşa am înţeles-o, cel puţin – au decis că nişte pantofi merită salvaţi. Doar că nu ştiam ce voi scrie, care va fi povestea. Aşa că nu m-am mai gândit la asta, a trecut weekendul, iar azi dimineaţă m-am pus la laptop şi am scris ce vedeţi mai sus.

Mai spun doar că şi eu o să salvez o pereche de pantofi. O să vă spun zilele următoare povestea lor. Pentru că, deşi s-au rupt de câteva luni,  nu m-am îndurat să îi arunc. Poate că, asemenea bătrânului mocasin din povestea de mai sus, aşteptam să se întâmple ceva ca să îi pot salva. Şi uite că s-a întâmplat :)