Cu ce să încep?
Să vă spun că am plâns la concertul lui Roger Waters? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că ceea ce alţii au considerat un pomelnic enervant, iritant şi penibil pentru mine a fost ca un pumn primit în barba pe care mi-am sumeţit-o cu mult prea multă aroganţă de mult prea multe ori în faţa a mult prea multor persoane? Că ceea ce alţii cu găsit că e motiv să plece de la concert pentru mine a fost motiv să mai stau un pic în viaţa mea şi să îmi întorc privirea către oglinda aceea unică, pe care doar noi, fiecare dintre noi o vedem? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că mi-e o ciudă imensă că am crezut că merg doar la un concert şi că am înţeles, undeva pe la jumătatea magiei, că am venit, de fapt, la o întâlnire cu mine însumi? Că m-am enervat teribil că mă las să simt astfel de lucruri, că sunt atât de slab şi de nevolnic încât un bătrânel genial de 70 de ani să mă arunce fără drept de apel în ceea ce nu credeam că o să simt la doar un concert? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că m-am simţit redus la cele mai mici dimensiuni posibile (în mintea mea) când am văzut pe zidul acela imens ciocanele defilând, în timp ce Roger Waters se răstea la noi printr-o portavoce? Că astfel de lecţii de umilinţă sunt lecţii nu pentru că ele ni se predau când nici nu te aştepţi, ci pentru că noi suntem, măcar din când în când, pregătiţi să le acceptăm? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că mă uitam la bătrânul genial din faţa mea şi îl întrebam în gând „ştiu că nu vorbeşti despre mine, dar de ce înţeleg eu că despre mine este vorba?„? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că în acea seară am înţeles că nu există egalitate între oameni, ci doar egalitate în umanitate? Că există o diferenţă imensă între a nu te cutremura în faţa morţii cuiva şi a respecta motivul pentru care acel cineva nu mai este printre noi? Că modul în care te raportezi la moartea cuiva spune enorm despre modul în care te raportezi la propria viaţă? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Să vă spun că nu cred că o să mai plâng niciodată la un concert pentru că pentru mine ce am văzut în acea seară a fost Concertul? Că singurul lucru pe care îl regret este că nu am nici un regret legat de acele două ore miraculoase? Că tristeţea pe care o simt, totuşi, este pentru cei care nu au reuşit să vadă în moartea de pe zid viaţa din ei înşişi? Nu pot face asta, vă daţi seama, cine ştie ce aţi crede despre mine…
Nu vă mai spun nimic. Sunt doar un blogger bătrân şi atât. Şi chiar nu îmi pasă ce o să credeţi despre mine.
17 thoughts on “Sunt doar un blogger bătrân şi atât”
Imi aduci aminte de Cat Stevens cu a lui „Look at me, I am old, but I’m happy.” :). „Batranete” frumoasa ai, daca mai poti sa simti asa ! Inseamna ca nu vei regreta cand … „I know I have to go”.
Oare am mai spus pe aici ca de cand eram copil stiam ca o sa fiu un bunic extraordinar si ca ma pregatesc intens pentru asta? :)
Sesizez o nuanta de pesimism ? Eu iti urez sa fii un „stră” ! fiindca este clar ca ti-o doresti (si la cum le povestesti o si meriti) … dar nu o spui fiindca cine stie ce am crede despre tine. :)
Te invidiez ca ai vazut ciocanele acelea live. Toata adolescenta le-am fredonat si vazut in mintea mea. Dupa ce s-a prabusit cel mai cunoscut dintre ziduri si am plecat peste mari si tari iar unul dintre ganduri a fost ca voi ajunge la un concert Pink Floyd. N-am ajuns niciodata, din tot felul de motive marunte. Acum concertul pe care vreau sa il vad de vreo 30 de ani s-a tinut la 10 minute de locul unde traiesc. N-am ajuns insa pentru ca nu m-am indurat sa plec de pe malul marii. Am ales sa traiesc ‘comfortably numb’. Inca odata, ai toata invidia mea pentru cele doua ore… :)
Stai linistit ca inteleg acest comfortably numb. Ma gandisem si eu un pic daca sa ma duc la concert sau nu. Adica daca sa il las pe Waters asa cum mi l-am imaginat eu in mintea mea, sa nu ma plezneasca o dezamagire daca il vad. Of, buna decizie am luam ca m-am dus :)
Multi te invidiem pentru ca n-am simtit pe viu ce ai simtit tu. Unii dintre noi (generatia 90) nici nu am fi inteles concertul in adevartul lui sens, sunt sigura de asta. Cat despre tine, drag blogger „batran”, mi s-a facut pielea de gaina dupa ce am citit articolul.
Un articol asa sensibil pe Chinezu.eu nu cred ca mai vedem :) Bravo blogger batran si OM ce esti
salut. fiecare dintre noi avem momente in care plangem…cu noi sau alaturi de altii…dar nu avem curajul sa o recunoastem ..pt ca „nu stiu ce ar crede lumea” . felicitari pt articol :)
Sandra, Sabina, Bogdan, multam :)
Fiecare a simțit acele minute în felul său. Recunosc că nu am fost atât de sensibilizat ca tine, probabil și pentru că momentele în care am intrat în contact prima oară cu muzica Pink Floyd au fost diferite. :) Însă, nu pot să nu recunosc că am rămas foarte impresionat de întregul show și nu de puține ori mi s-a făcut pielea de găină. :) A fost un spectacol care a transmis niște mesaje, care nu au fost sesizate (probabil) de o parte din audiență.
Esti blogger. Asta e suficient :)
Sensibil, da ! Strabunic, da :) Nu neaparat ‘blogger’ – ci ins care scrie; si care nu doar scrie, ci e citit; si care nu doar e citit, ci genereaza reactii… Si, punctual, n-are cum fi altfel atunci cind esti unul din putinii care te prinzi ca n-ai fost la un ‘concert’ oarecare (de fapt, The Wall e un spectacol), ci ai participat la o ‘experienta’. Iar rolul [maximal al] unei experiente este sa schimbe vieti – atunci cind ‘participantii’ sint pregatiti pentru asta. WTG :)
esti prea tanar ca sa fii batran acum.
bunic, ai voie. batran nu :)
Concerte mai bune probabil o sa mai vad in urmatorii 30 de ani (misto speranta de viata), dar asta a fost showul vietii, vorba ta. Inca is agitat inauntru.
Dintr-un motiv care-mi aduce totusi enorma bucurie nu as fi avut sansa de a vedea concertul, deci te invidiez. Si iti spun ca, daca tot ai imbatranit, nu ai facut-o degeaba :)
Chiar nici nu trebe sa te intereseze ce credem despre tine, este de ajuns sa simti tu, ceea ce esti.
ei hai, acum n-o sa afisam pancarte cu Roger Waters presedinte…