Am participat în multe jurizării la viaţa mea. Şi, dacă ar fi să trag o singură concluzie care să sintetizeze această experienţă, ia luaţi de aici: juratul de unul singur nu contează foarte mult, dar juriul împreună contează teribil. Şi e foarte bine că se întâmplă aşa. Să mă explic.
Toţi suntem subiectivi, obiectivitatea – am stabilit deja – nu există. Asta înseamnă că indiferent câte „filtre” ne punem atunci când jurizăm, indiferent cât de tare încercăm să aplicăm litera regulamentului, indiferent câte analize cu creierul, nu cu coraconul preastă, in the end tot subiectivi rămânem. Adică, mai de la peluză, „albastru” înseamnă pentru mine ceva, pentru X altceva, iar pentru W cu totul altceva. Deşi el, săracul „albastru”, nu e roşu sau ceva.
Singurul mod prin care se poate lua la pilă la modul cât mai adânc această subiectivitate proprie şi personală a unui jurat este decizia comună a juriului. Pentru că „albastrul” fiecăruia dintre juraţi, aruncat în grămada albăstrită a juriului, dă acel „albastru” care se apropie cât se poate de bine de ideea funciară de „albastru”. Adică, mai de la peluză, un jurat subiectiv poate greşi flagrant, dar un juriu subiectiv are mult mai mici şanse să greşească.
Vă spun toate acestea pentru că, de fiecare dată, există discuţii între juraţii din cadrul unei jurizări. Dar nu certuri sau ceva de genul, ci întrebări fireşti pe care ţi le pui – „cum dreaqu de io am votat altfel decât X şi fix la fel ca W?” -, pe care le pui celorlalţi – „bre, pe bune, cum să îl pui pe locul I pe ăla?” – şi pe care ţi le pun ceilalţi – „bre, pe bune, cum să îl pui pe locul I pe ăla?„. Şi e foarte bine că se întâmpla aşa, pentru că de fiecare dată, fără excepţie, după o experienţă de jjurizare rămâi cu ceva. În cazul meu vorbim nu neapărat de înţelegerea faptului că „albastrul” meu e diferit de al altora, ci că „albastrul” altora este, de multe ori, foarte interesant.
Şi vă spun toate acestea pentru că de multă vreme am vrut să scriu acest text. În care nu să mă justific sau ceva – aroganţa mea suficientă îmi interzice flagrant acest lucru, desigur -, ci pentru a vă explica, din punctul meu de vedere, fireşte, cam cum stă treaba. Nuş dacă vă interesează chestiunea (sper să da, totuşi), dar aşa am simţit eu nevoia să scriu. Poate, poate, vorba aia.
Încă ceva. Am scris acest text pentru că vreau să fac trimitere la el de fiecare dată când o să anunţ rezultatul unei jurizări în care am fost implicat. Pentru ca cei interesaţi să încerce măcar să facă o punere în perspectivă. Şi să nu o bage instant pe aia cu „juriu de rahat, io dacă eram în locul lor…„. Căci, fireşte, chestiunea este nu ce ar fi făcut respectivul dacă era în locul meu, ci faptul că nu este în locul meu.
Vă pup.
6 thoughts on “Câteva considerente despre campaniile cu juriu (me included)”
Din punctul meu de vedere greseala este in alta parte. Si anume la asumare. Daca e un juriu de 3 eu as vrea sa vad parerea fiecarui jurat. Sa vad JURIUL a fost format din urmatorii membri, care au votat astfel:
– X votat urmatorul top 3;
– Chinezu a votat urmatorul top 3;
– reprezentantul sponsorului a votat…
De asemenea sa se stie foarte clar ce contributie a avut bloggerul la desemnarea castigatorului. Uneori tu ii spui sponsorului DIN 20 DE ARTICOLE DOAR 14 INDEPLINEAU CERINTELE TEHNICE. Deci sponsorul a jurizat 14 articole si a ales, treaba lui cum, pe astia 2 catigatori. Sau poate sponsorul a indicat 5 articole favorite si te-a pus pe tine ca si blogger sa alegi dintre cei 5.
Nu zic ca e gresit in vreun fel, zic doar ca ar fi de preferat nitel mai multa transparenta. Atata tot.
Despre asta am scris, insa nu gasesc acum articolul (un articol in care propuneam si o metoda alternativa de desemnare a castigatorilor).
Eu nu am nici o problema cu a-mi asuma clasamentul meu. Pentru ca este unul muncit, verificat si rasverificat, deci asumat de je 100%. Doar ca, din ratiuni pe care, daca vii de partea cealaltă a baricadei le poti intelege mult mai bine, de regula intr-o jurizare se anunta clasamentul final insumat si atat tot.
E si firesc sa fie asa, pentru ca, in final, doar acesta conteaza. Iar discutii gen, „eu nu l-am vrut pe X pe locul I, dar asa a iesit la suma voturilor”, nu face decat sa arunce tot procesul intr-un ridicol pe care nu il recomand nimanui, evident.
Pana la urma totul se reduce la a avea incredere in organizator. La mine asa functioneaza; am incredere in organizator, particip. N-am incredere, stau deoparte.
Pe de alta parte (presupunand ca e un blogger de care nu stiu nimic), mi-ar surade mai multa transparenta. Atata tot. Cand ma intorc las link catre articolul scris de mine pe tema asta :)
Emil, eu nu prea sunt de acord cu transparenţa asta de care zici tu dintr-un motiv foarte simplu: dacă juraţii afişează topul personal după fiecare concurs, or să apară la un moment dat suspiciuni de genul: „Eu nu mă înscriu la concursul ăsta pentru că e X în juriu şi l-a ales pe W câştigător de două ori. Sigur acum tot el o să câştige”.
Ceea ce propune Emil e ca la dans sportiv. Acolo, dupa fiecare competitie poti sa vezi cum te-a notat fiecare arbitru. Numai ca prefer sa nu stiu si sa-i privesc in continuare cu zambetul pe buze pe arbitri. Nu eu concurez in concursuri de dans sportiv, ci Daria, fata mea.
Nicio metoda de jurizare, transparenta sau nu, nu este perfecta asa ca exista o singura solutie extrem de subiectiva … ori partici si-ti asumi toate cele, ori nu participi.