08.12.2016

Steve Vai, tehnicianul fără de suflet

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Din clipa în care am scris cronica pentru Rockstage am tot stat să mă gândesc dacă nu am exagerat în ceea ce am spus. Poate tocmai de aceea scriu tocmai acum de Steve Vai, aici şi poate tocmai de aceea sunt cu atât mai mulţumit că reuşesc să o scriu, realizând că părerile de atunci îmi sunt şi acum valabile.

EGOCENTRIST

Da. Steve Vai este de un egocentrism deşănţat. Fără nici un fel de exagerare. Atitudinea sa este aceea a zeului care a coborât pe pământ iar noi, muritorii, trebuie să ne punem la picioarele sale. Urmărit tot timpul de un fascicul de lumină, ca să nu cumva să nu ne dăm seama că el este Vai, muzicianul a făcut tot ceea ce a putut pentru a primi doar el aplauzele. Întotdeauna în reflector, lăsând trupa în spate, doar în rare momente indicând că şi aceasta face parte din spectacol, Steve Vai s-a dovedit a fi singura sursă de viaţă. Nu ar fi mare lucru, în fond mai avem şi un Yngwie Malmsteen care este chiar peste el la capitolul acesta, dar mi s-a părut trist.

CIRCAR

Da. Steve Vai este un circ ambulant. Şi are momente în care devine penibil. Dacă momentul în care a intrat alături de Ultra Emerald pe scenă a mai fost cum a mai fost, deşi să vezi acolo un personaj de tip sudor împrăştiind luminiţe prin sală nu este chiar uşor, cel legat de tobele cu cap de mort vorbitor a fost mai greu de digerat. Este de fapt stilul american de a face show, iar americanii nu prea au simţul penibilului când vine vorba de asta. Mă aşteptam la altceva după ce am văzut câteva interviuri cu el, dar se pare că este foarte greu să stai departe de ceea ce te înconjoară din toate părţile. Aşa că am avut parte de două momente „in the american way”. Şi, pe cuvânt, nu-şi aveau rostul.

TEHNICIAN, ŞI ATÂT

Despre tehnica lui Vai nu se poate spune absolut nimic. Este înspăimântător, iar din chitara sa ies sunete de care eu nu am mai auzit până acum. Poate cânta în orice poziţie, cu orice mână, în sfârşit, Steve Vai poate cânta oricum şi oricând. Şi exact la asta mă şi aşteptam. Însă din chitara sa nu mai iese şi suflet. Nimic. Zero. Corzile zbârnâie, ai senzaţia că se rup, sunetele te lovesc la fiecare milisecundă şi totuşi nu primeşti nimic mai mult. Nu te mişcă nimic. Nu este nimic unic. La un moment dat discutam despre faptul că Malmsteen este şi el pe aproape. Greşit. În clipa când începe să cânte, Malmsteen îndoapă totul în tine. Este şi el un tehnician de rasă, dar este un tehnician care încă mai are suflet. Steve Vai a sacrificat lucrurile acestea pentru tehnica sa, şi se vede. For the love of God şi Whispering a prayer nu au fost nici pe departe ceea ce mă aşteptam să fie. Le-a cântat excelent şi atât. Nu mai purtau cu ele emoţia. Nu mai aveau poveste.

Toate cele descrise mai sus sunt modul în care am perceput eu lucrurile. Chitara îmi este un instrument foarte drag şi mănânc pe pâine albume de instrumentişti. Şi sunt omul căruia sunetul trebuie să-i vină cu ceva în plus. Nu vă pot spune despre ce este vorba. Asta se simte doar în clipa în care ai o chitară în braţe şi te joci cu ea. Şi atunci decizi: fie o laşi să plângă în braţele tale, fie o trimiţi la produs.

Steve Vai a ales varianta a doua.

Pentru o cronică mai completă puteţi accesa ceea ce am scris pentru Rockstage imediat după acest concert.

John Mayall şi nişte blues

Am pentru voi cartea Hobbitul. Vă tentează? :)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *