08.12.2016

John Mayall şi nişte blues

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

John Mayall a sosit la Bucureşti să ne arate că se mai poate. La 78 de ani marele muzician ne-a dovedit că iubirea pentru muzică nu ţine cont de ani, drept pentru care şi-a condus trupa către un recital căruia nu ai ce să-i reproşezi. A fost pentru prima oară când am văzut o scenă care nu abundă în decor. Aş putea spune chiar că a fost spartană, şi spartane au fost şi dotările de care s-au folosit cei patru care au urcat pe ea. Nu tu milioane de pedale, nu tu lumini speciale, nu tu nimic. Doar muzică.

Mayall s-a jucat prin blues aşa cum se joacă un copil prin nisip. Cu plăcere. Aproape visceral. Cu nebunia aceea caracteristică oamenilor care apelează la acest gen muzical, pentru că blues-ul cere nebunie şi mult suflet. L-au ajutat Jay Davenport, un tobar de culoare în care muzica şi-a făcut loc în mod nativ, Greg Rzab, un basist absolut neaşteptat şi demenţial în momentele de solo şi Rocky Athas, un chitarist care, deşi nu este nici Eric Clapton, nici Peter Green, mai vechi colaboratori ai lui John Mayall, a ştiut să ofere corzilor acea frazare aparte, acea sămânţă de deosebit pe care o cauţi la fiecare bluesman.

Cât despre Mayall, vocea sa nu mai este la prima tinereţe dar a căpătat, în schimb, acea patină aparte a timpului, în plus se foloseşte cum nu se poate mai bine de clape şi de muzicuţă. Desigur, aş fi vrut să văd că se joacă puţin şi cu chitara, dar nu cred că mai este loc şi pentru ea.

Şi trebuie să spun ceva şi despre cel care a deschis acest concert. Harry Tavitian. A urcat pe scenă în şlapi şi s-a aşezat la pian. Cu o simplitate extraordinară în complexitatea cu care mânuieşte clapele, maestrul Tavitian ne-a oferit vreo 20-30 de minute de blues pe care le-aş dori oricând repetate. O voce, un pian, şi un blues despre care el însuşi spune că l-a cunoscut acum 43 de ani şi că de atunci nu l-a mai părăsit. E normal. Blues-ul este o stare de spirit caracteristică anumitor suflete şi, în clipa când apare, tinde să se sedimenteze serios. Dacă-l prindeţi pe undeva în concert şi este vorba de blues şi de pian, nu staţi să vă gândiţi. Mergeţi. Veţi veni de-acolo altfel.

Cam aşa a fost. Şi dacă vreţi ceva mai multe cuvinte, atunci puteţi apela la cronica pe care am scris-o pentru Rockstage.

Destul cu mesajele puerile şi formele sexy, dar fără fond!

Steve Vai, tehnicianul fără de suflet

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *