10.12.2016

Accept, ca pe vremuri

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Primul lucru cu care m-am confruntat este ghinionul de care dispune trupa Aria. Data trecută când i-am văzut, la Arch Enemy, o parte din spectatori îi confundaseră cu trupa rusească purtând acelaşi nume. Desigur, şi-au exprimat dezaprobarea la adresa trupei, că parcă ea era cea vinovată de faptul că unii nu ştiu pe ce lume trăiesc. De data aceasta Aria a avut nenorocul de a deschide un concert…despre care lumea nu ştia că va fi deschis. Practic, am aflat la faţa locului, cam cu 10 minute înainte de debutul concertului că Aria va urca pe scenă. Ceea a făcut ca spectatorii să nu aprecieze ce au şi să se manifeste zgomotos la final, cu aplauze şi urale, când Aria a anunţat că va interpreta ultima piesă. Altfel, un recital mult mai bun decât cel anterior, cu o trupă parcă schimbată mult în bine, agresivă şi modernă. Sper să-i văd pe undeva singuri, în faţa publicului lor, aşa cum cred că merită, pentru a-mi face o părere definitivă despre ceea ce pot.

Şi pe scenă urcă Accept. Peter Baltes si Stefan Schwarzmann dezlănţuie ritmicul teutonilor, completaţi de zile mari de Wolf Hoffmann şi Herman Frank. Wolf despre care nu mai ştiu de ce credeam că nu va ajunge la Bucureşti, a fost, ca să spun aşa, bomboana din vârful show-ului făcut de germani. Au început cu Hung, drawn and quartered, s-au bazat destul de mult pe noul lor album de studio, Stalingrad, dar aceasta era şi logica de vreme ce concertul făcea parte din turneul de promovare. Desigur, nu au lipsit nici Metal heart sau Balls to the wall, iar la Princess of the dawn le mulţumesc celor din Chaos că au conceput o balustradă care să susţină frenezia cu care m-am bâţâit eu pe ea.

Mark Tornillo îl suplineşte foarte bine pe Udo şi, deşi sunt fanul celui din urmă, trebuie să spun că pe unele piese Tornillo sună chiar mai bine decât el.  În rest, energie şi precizie, aşa cum îi stă bine oricărei maşinării germane cu ceva ani de activitate în spate. Este a doua oară când îi văd pe Accept, data trecută a fost în seara în care au cântat Manowar la Sonisphere. Prefer acest concert, pentru că a fost în faţa publicului dedicat, chiar dacă setlistul de turneu nu i-a permis lui Wolf să se distreze ceva mai multă vreme pe tema apucăturilor sale neo-clasice. Una peste alta, un concert în care Accept a oferit exact ceea ce ne aşteptam să ofere, iar metalul teuton pare a avea viaţă lungă prin ei.

Organizarea a fost în cheia zilei de dinainte, cu The Progressive Dream Team, adică aproape de perfect, cu aceeaşi decizie a forţelor de securitate de a permite accesul a doar 5-10 oameni pentru a fluidiza intrarea, şi acelaşi efect bun, cu o intrare liniştită, după o coadă mică. Incidente nu au fost, eu cel puţin nu le-am văzut, aşa că se poate spune că, din toate punctele de vedere, a fost o seară cât se poate de reuşită.

Pentru o cronică mai pe larg, puteţi apela la cea pe care am scris-o pentru Rockstage.

The Progressive Rock Dream Team…legendele pe scenă

Cum m-am decis să merg la concertul lui Hiromi Uehara

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *