11.12.2016

Părerea mea despre Mark Knopfler – Privateering (2012)

Află cum poți să câștigi o Dacia Duster Laureate și alte zeci de premii.

Later edit: Am uitat să îl citez pe Mark, cel care spune atât de frumos că „the head’s alright, but the heart is everything” :)

După nici eu nu mai ştiu câţi ani de zile de când nu l-am ascultat, vă daţi seama că am apăsat play cu mare emoţie. Căci acest muzician extraordinar a fost unul din acei monştri muzicali care m-au lovit decisiv în coraconul ăla interior şi acolo a rămas. Şi mai zic mare emoţie pentru că ştiam că dacă ultimul său album ar fi fost o chestie scoasă aşa doar să fie scoasă (cum se întâmplă, din păcate, cu mulţi de la un momente dat), m-ar fi lovit o  tristeţe teribilă, căci nu vreau să aud aşa ceva de la Mark Knopfler. Căci despre el este vorba şi despre ultimul său album Privateering. Despre care vă spun cum mi s-a părut în rândurile mai jos cum mi s-a părut. Cu menţiunea că BogDan, furnizorul meu oficial de muzică nouă şi bună :D, mi-a recomandat să ascult albumul, lucru pentru care îi mulţumesc corespunzător.

Câteva consideraţii generale despre album. E de prisos să menţionez că Mark Knopfler trebuie ascultat cu muzică şi versuri, nu doar muzica, pentru că dacă asculţi doar muzica ar fi cam cum ai conduce o maşină care merge doar într-un piston, adică merge ea în felul ei, dar nu aia e ideea. Partea condimentată a albumului, ca să zic aşa, este bluesul care musteşte peste tot şi care îi da o notă proaspătă şi foarte, foarte pe coraconul meu. Iar partea folclorică şi cea de country vin în completare, aşa cum îţi serveşte un bucătar foarte bun o bucată de friptură cu sos de dulceaţă de vişine, adică asociere surprinzătoare, dar tocmai de aceea atât de reuşită. De altfel alternanţa şi combinarea permanentă între acest stiluri face ca Privateering să fie un album – cum să îi zic eu… – incitant şi de mare angajament. Îmi pare că Mark a zis „ia să fac un album de ăla cum mă coafează pe mine acuma, aşa să mă simt eu bine” şi fix aşa i-a ieşit. Şi ce ne mai place… Fără să aibă nici o capodoperă de piesă pe el, fără să fie cel mai mare album scos vreodată de Mark Knopfler, Privateering este o ispravă care mie îmi place teribil şi căruia îi dau un 9,5 din tot sufletul meu. Căci, fireşte, cu sufletul l-am ascultat :)

Redbud Tree a fost piesa care mi-a trimis încordarea cum că nu ştiu cum va fi albumul la culcare, căci Mark parcă îţi spune “uite-mă, aici sunt, to t eu, de ce eşti aşa încruntat?”, moment în care te relaxezi şi ştii că de aici înainte te vei bucura de muzică. Haul Away este o melodie tare simpatică, simplă şi directă, care sună foarte traditional, în sensul de folclor, cu acordeon şi fluiere, care te trimite şi mai tare în atmosfera dorită de Mark. Dar apoi vine Don’t Forget Your Hat, care schimbă registrul într-un mare fel, căci dintr-o data asculţi un blues de ăla de la mama lui, care sună excelent cântat cu vocea lui Mark. Privateering este o combinaţie excelentă de bucăţi când e doar Mark cu chitara şi de bucăţi cu toată trupa plus nişte voci bărbăteşti care punctează foarte bine refrenul.

Şi dacă până acum piesele te-au pregătit să intri în lumea intenţionată de Mark, vine Miss You Blues, o bucată impecabilă, depre care degeaba vă spun eu cum este, căci nu prea o să reuşesc, aşa că mai bine vă invit să o ascultaţi.

După care urmează săltăreaţa Corned Beef City, care te energizează corespunzător şi care ţi-l arată pe un Mark în plină formă. Go, Love este piesa care vine la fix pentru a asculta o solistică mai lungă a lui Knopfler, care vine perfect în această baladă foarte reuşită. Bluesul revine în forţă pe Hot or What, o piesă care se aude de undeva dintr-un club din New Orleans, cu o combinaţie irezistibiă de chitară şi muzicuţă. Yon Two Crows readuce soundul de muzică tradiţională, după care Mark ne loveşte cu Seattle, o bucată de country knopflerian excelentă, und pianul, deşi discret, are o parte foarte importantă de spus.

Kindom of Gold aduce acel moment de acalmie în care parcă Mark îţi spune să te pregăteşti că mai urmează şi alte bunătăţi specialitatea casei. Got to Have Something vine cu o excelentă combinaţie blues-istică între vocea lui Knopfler, muzicuţă, pian şi chitară, o bijuterie de 4 minute din punctul de vedere al cântatului pe sistem sudist, ca să zic aşa. După care, ca să fie tacâmul complet, auzim o splendidă partitură de trompetă pe Radio City Serenade, adică să fie cu de toate acolo, cum ar veni. I Used to Could este încă o bucată corespunzătoare de blues, cu o muzicuţă de mare angajament, aşa cum, de altfel, este tot ce înseamnă component de blues pe albumul ăsta, cam cum sună şi următoarea bucată Gator Blood. Pe Blue Bird asistăm la o secţie ritmică de blues excepţională, cu o muzicuţă splendidă, practice vocea lui Mark este doar pentru a potenţa ce se întâmplă instrumental pe acolo.

Dream of Drowned Submariner este una din cele mai emoţionante piese de pe album, o excelentă baladă pe stil knopflerian, care te face să înghiţi în sec şi să te gândeşti la multe alea în timp ce o asculţi…

După aşa ceva vine la fix Blood and Water, în care chitara preia initiativa şi ne oferă o bucăţică clasică de cântat pe stilul lui Mark, tonalitate păstrată şi pe piesa următoare, Today is Okay, doar asezonată cu nişte muzicuţă, iar After the Beanstalk încheie rotund un album splendid.

Vă recomand să ascultaţi albumul? De foioioioioi chiar :D

Au mai scris despre album – în afară de BogDan, despre care v-am spus mai sus – Ionuţ, Călin.

Despre autor: Cristian China-Birta

Blogger din 2007. Toamna :)) Antreprenor din 2009. Mândru membru al Kooperativa 2.0.

A început Maratonul Teatrului Independent

Cum vi se pare noua piesă Taxi – Eşti iubibilă?

6 comentarii

  1. marți, 11 septembrie 2012, 12:28

    Hehe, cu atâtea piese puse la recenzie e clar cam ce impresie ţi-a făcut. Mă bucur mult. Şi eu am rămas blocat când am văzut ce poate să facă acolo :)

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • marți, 11 septembrie 2012, 12:49

      Sa-ti traiasca familia si sa fii iubit ca mare bucurie mi-ai facut cu albumul asta :)

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
      • marți, 11 septembrie 2012, 12:51

        Lasă, să vezi cum este Joe Stump-ul ăla. Killer :))

        Thumb up 0 Thumb down 0

        Răspunde
  2. marți, 11 septembrie 2012, 17:57

    Stii ce mi se pare fascinant la omul asta? Ca poate canta orice. Kill to get crimson era aproape folk, All the roadrunning era country de ziceai ca s-a nascut pe cal si canta langa John Wayne cand era mic. Acum e blues, pe vremuri era rock’n’roll, era electric blues, era hard rock.
    Omul are o problema mare, mare de tot. Se cheama geniu muzical.

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde
    • miercuri, 12 septembrie 2012, 09:46

      Degeaba, mah, se vede ca esti artist. Tu si Sting ce mai sunteti. Si Mark, ca sa faceti treimea :))

      Thumb up 0 Thumb down 0

      Răspunde
  3. marți, 18 septembrie 2012, 21:08

    […] nu ştiam exact când iese pe piaţă, noroc că m-am oprit zilele trecute la articolul scris de Chinezu. De aproape o săptămână îl ascult, este superb. M-am obişnuit cu stilul lui Knopfler […]

    Thumb up 0 Thumb down 0

    Răspunde

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *